luni, 30 decembrie 2013

SUPRADOZĂ DE PROSTIE(FINAL 2013)

Și pentru că (nu AUTOMOBILE =)) ) suntem la finele anului 2013, m-am gândit să fac așa un fel de „top” cu felul în care noi, oamenii(mai mult sau mai puțin) am evoluat și o facem în continuare.
Încep printr-o poză care, în sinea ei spune multe, defapt, nu doar în sinea ei, priviți:


luni, 23 decembrie 2013

AȘA CA DE CRĂCIUN =))

Bă, vine Crăciunu. 
Zăpadă n-avem, mirosuri de coji de sărbători io unul nu simt, colindători, pun pariu că nu o să fie, ce să mai, semnele  că vine Crăciunu =))
Eu ce să zic, că nu-s pregătit deloc, dar m destulă vreme încă(nu-i de parcă mâine seară îi seara de Crăciun).
Oricum, că tot nu am ce să postez de Sărbători, fac ceea ce știu io cel mai bine, critic. Hai să vă arăt câtă limbă română știu unii.
 ...
Poza pe care urmează să o vedeți, conține un mesaj subliminal extrem de ascuns în text, și nu poate fi găsit decât citind textul în stare de ebrietate(adică rupt de beat).


miercuri, 18 decembrie 2013

MOMENTS(III)

„Aș vrea să-i văd oasele cum tânjesc după carne...”
Mă uitam în gol și nu știam ce să spun sau ce să fac, totul mă ducea la același peisaj grotesc. Simțeam bătăile unei inimi mult prea tinere, mult prea rapide pentru a putea fi încetinite de o lovitură de cuțit.
„Plombe, ah? Dureri?”
Ochii îi ieșeau din orbite și atunci am prins momentul oportun, momentul pe care îl aștepta cu atâta nerăbdare.
-Te crezi în stare? De fiecare dată când ai aruncat nu ai nimerit decât oglinda. Ce te face să crezi că acum o să fie diferit?
„Dacă aș vedea că-ți pasă, probabil aș arunca din nou în oglindă, dar acum, tot ce vreau este să-ți văd oasele cum urlă în agonie după o bucățică de carne. Hah, acum chiar mă poți numi nebun, pentru că recunosc, am devenit unul, și încă unul extrem de bun..”
O ultimă privire apocaliptică mi se derula înainte și credea că o să apăs pe „rewind” sau pe „fast forward”, însă era prea târziu, sacrificasem fiecare parte bună din mine pentru nimic, pentru un nimic pe care aveam să îl descopăr după un timp.
-Aruncă-l naibii odată, ce mai aștepți? Nu ești în stare, nu ai fost niciodată, recunoaște.
„Dureri? Ha, cred că glumești. Am fost înjunghiat cu atâtea cuțite încât le cunosc după lamă. Doar că tu ai prea multe ca să le țin socoteala. Da chiar, de unde le scoți? Știi ce? Nu mai contează, m-ai ucis cu fiecare, e rândul meu acum, bestie. Na, ține asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta...
Cearșaful duhnea a minciuni și a trădări infecte, iar înăuntru stagna un miros de răzbunare.
Vroiam să fug, dar apoi mi-am dat seama că nu aveam unde să fug, eram deja în drum spre...
„Ah, ți-am simțit ultima suflare, gemetele strânse în perdele s-au eliberat din strânsoare și am vrut să te mai ucid o dată, măcar încă o dată, m-a făcut să mă simt atât de bine, atât de important.
Uitasem o chestie: ai aici niște oase care întreabă de o bucată de carne.”

joi, 5 decembrie 2013

NINGE, NINGE FĂRĂ TINE..


De ieri încoace, începând,
Am vrut să ningă peste mine,
Am vrut să-ngheț oricare gând
Care-mi vorbea doar despre tine.

Un crivăț aspru, nu a fost de-ajuns
Să poată să ucidă-n țurțuri
Imagini care m-au pătruns
Și m-au închis în albe colțuri.

Nici viscolul de astă noapte
Nu a putut deloc să stingă
Fantomele acelor multe șoapte...
Și-ntr-un final, a vrut să ningă.

Dar nu a nins..

De azi sunt trist și fericit în mine,
Sunt cald și rece, deopotrivă
Îmi curge sânge fiert în vine
Și vreau și strig și-aștept să ningă.

Și bradul plânge a zăpadă
Și geamurile vor să-nghețe
Și sufletele de pe stradă...


Va ninge, simt în fruntea băncii,
Se lasă iarna, în sfârșit, pe mine,
Sau poate numai eu și morții
Mai văd cum ninge, ninge fără tine..

                                                    (Cătălin D. Batky, 05.12.2013)



joi, 21 noiembrie 2013

CU OCHI MURDARI...

...
Picături de apă dulce se vărsau dintr-un cer infinit,
Căldură de vară târzie îmi brăzda adânc privirea,
Un soare negru, uitat și gol într-un alt asfințit,
Mă săruta prin păr și mă pierdeam cu firea...
Ascultam un cântec trist în trei acorduri line,
Din când în când, mă mai uitam în urmă și oftam,
Și luminat de luna unei nopți prea albe și pustie,
Prin zeci de mii de gânduri șterse..da, plângeam...
Din cer albastru întuneric limpede și clar,
Mai văd și azi fantoma ce mă bântuia în vreme,
Și chiar de astăzi m-am mutat cu gândul pe un alt trotuar..
Cu ochi murdari te mai aud cum cânți blesteme..
...
Și tot albastrul cerului intunecat, limpede și clar,
Într-o clipită-i negru vesel rupt amar, murdar.


marți, 19 noiembrie 2013

MOMENTS..(II)


...
Altă dimineață sau poate tot aceeași mi se perindă prin fața ochilor brăzdați de culorile moarte din camera cenușiu-violetă.
Același pat îmbrăcat în cearșaf alb de mătase ridată, aceleași perne cu aceeași mireasmă de necunoscut.
-Ce vis aiurea mi se perindă prin pleoape? Și unde a dispărut străinul?
„Sunt chiar aici, zâmbărici.”
-De ce nu mă trezesc odată?
„Dar ești treaz, ochii tăi strălucesc în lumina soarelui.”
-Ce naiba? Vorbesc cumva singur?
„Nu mă vezi? Stau chiar lângă tine. Uite..dă-mi voie să îți șterg lacrima care îți traversează acum obrazul fierbinte..lasă-mă să..”
-Ce naiba..
Am cedat. M-am aplecat asupra lui ca un val furios ce lovește o stâncă solitară și l-am udat cu săruturi lungi și lacrimi calde apărute de nicăieri.
-Îți place? Simți și tu?
„Termină, zâmbărici și vino lângă mine.”
-Îți place? Simți și tu ce simt și eu?
„Ți-am zis, lasă perdeaua aia și vino lângă mine.”
Am continuat să umezesc stânca solitară și să mă izbesc de ea până ce m-a stors de puteri și m-a lăsat frânt, căzut pe o margine de pat.
-Cred că nu ți-a plăcut. Nu spui nimic.
„De ce nu vrei să te apropii? Nu vreau să-ți fac rău, vreau doar să te ajut. Știi, cu tine mă simt...important, iubit, împlinit.”
-Poate totuși era mai bine să nu te chem, poate ar trebui să pleci.
În timp ce stăteam culcat și contemplam la un cer alb imaculat, am simțit un fior și o răceală care m-a pătruns în totalitate.
„Și totuși, de ce nu vrei să te așezi aici? Îți place să stai la geam? Se face cam răcoare..ai putea să-l închizi, nu vreau să răcești.”
-Te rog, sărută-mă. Mă simt singur. Mi-e frig. Strânge-mă în brațe și fă-mă viu din nou.
„Încep să cred că nu mă prea placi, zâmbărici. Spune-mi dacă greșesc.”
-De ce? De ce stai acolo? De ce mă lași aici singur și gol? Nu vezi că am nevoie de tine?
„Am înțeles. Lasă-mă măcar să îți mai sărut fruntea și să îți fac un masaj, poate îți revii.”
Mi-am întors privirea către colțul unde stătea și privea învins. Mi-am ridicat capul și i-am spus cu un glas stins să vină la mine. M-a privit suspect și s-a apropiat, timid și în același timp precaut, de parcă i-aș fi întins vreo capcană.
-Nu vreau să pleci, înțelegi? Fără tine sunt pierdut, pierdut de tot.
Am sorbit ultima picătură din ceașca amară și m-am ridicat. M-a prins ușor de mână și mi-a spus că vrea să îmi spună ceva important doar că nu știe cum să o facă.
„Încă ți-e foame? Pot să îți pregătesc ceva?”
-Știi, deși nu vorbești, nici nu e nevoie, felul în care mă privești îmi spune mai mult decât aș vrea să știu.
„Perfecțiunea întruchipată nu există, zâmbărici. Însă dacă ai să cauți exact opusul, o să vezi câtă perfecțiune se ascunde în jur.”
-Dar nu te vreau perfect, nu ești perfect, nu cred că o să fi vreodată perfect! Înțelegi?
„Cred că te-am plictisit, hai să schimbăm subiectul.”
-Bine. Și vrei să discutăm despre..
Ziua a trecut pe nesimțite și noaptea la fel. Am apucat doar să văd prin perdele razele unui soare cald aflat la apusul mult așteptat.
...

luni, 18 noiembrie 2013

MOMENTS..(I)

...

Tic-tac, tic-tac, tic-tac.
Ticăitul enervant al ceasului m-a readus la realitate.
Unde sunt?
Ce caut aici?
Și mai ales..el cine e?
Am început să tremur și inima a luat-o într-un tango de neliniște. Am privit cu rușine pereții de o nuanță cenușie spre violet și scrumiera plină de lacrimile arse ale unor inimi fumate de câteva nopți. 
Sticla roșiatică zăcea și ea pe masa lipsită de orice fel de emoție, iar paharele goale așteptau parcă să fie îmbrăcate în licoarea ce le împânzea doar marginile fine.
Am vrut să mă ridic și să fug, însă ceva mă ținea în captivitate și mă simțeam legat cu un lanț de o strânsoare inimaginabilă.
Ochii începeau să strângă tot felul de imagini stranii dintr-un loc despre care nu știam absolut nimic, imagini ale unui trup pe care nu îl mai văzusem în viața mea, imagini ale unor momente pe care nu mi le aminteam.
Tot ce știam este că trebuia să mă trezesc acasă.
- Bună dimineața, zâmbărici. Cum ai dormit?
„Bine, mulțumesc, dar tu cine ești?”
-Știi, dintre toți, cu tine m-am simțit cel mai bine.
„Bine, mulțumesc, dar îmi spui și mie cine ești?”
-De ce nu spui nimic, iubire? Ai pățit ceva?
„Nu mă auzi? Te-am întrebat cine ești?”
-Mă îngrijorezi, zâmbărici. Ce e cu tine?
„Cine ești? De unde mă cunoști? De ce nu spui nimic?”
-Poate că nu trebuia să-ți spun toate lucrurile acelea aseară, ai fost destul de șocat.
„Realizezi că nu știu cine ești și că nu te-am mai văzut în viața mea?”
-Ce-ai zice să bem o cafea și să...
„Ce-ai zice să mă lași naibii în pace? De ce nu spui nimic?”
Masa din bucătărie se scălda în lumina pală a unui soare fals, iar eu priveam absent pe geam. Peisajul era desprins dintr-un film pe care îl văzusem cu câțiva ani în urmă. Așteptam să aud ticăitul enervant și să mă trezesc acasă, dar ceasul nu mai ticăia, practic nici nu era niciun ceas pe noptiera din dormitorul străin.
Eram doar eu și străinul care mă pândea tacticos printre fărâmele de perdea căzute dintr-un cer alb imaculat.
-Ți-am mai spus că îmi place felul cum mă privești?
„Mamă, te rog, spune-mi că ești acasă..te rog! Mă auzi?”
-De ce nu spui nimic? 
„Mamă, vreau și eu o porție uriașă de cartofi prăjiți și o țigară din dulap. A, și dacă tot ești în bucătărie, pune-mi, te rog o ceașcă de cafea cu puțină scorțișoară. Mulțumesc.”
-Nu ți-e foame, zâmbărici? 
„Mamă, mai durează mult? Mi-e o foame de leșin..”
-Mă duc să-ți pregătesc ceva să mănânci. Ai poftă de ceva anume?
„Nu, tocmai îmi pregătește mama ceva. Nu te deranja, oricum nu ești real, nu exiști.”
-Știu de ce ai nevoie, un Pepsi cu gheață.
„Pune și puțin Jack în el dacă tot insiști..poate o să dispari până la urmă.”
-Mă întorc imediat.
„Nu te grăbi. De fapt, nu te mai întoarce niciodată.”
Goliciunea lui se întoarse din drumul spre ușă și cu un zâmbet luminat de același soare fals:
-Te iubesc.
„Mamă, m-ai chemat cumva la masă?”
...




vineri, 15 noiembrie 2013

DE ASTĂZI...COLINDĂM!

Fie ca această zi în care „s-a dat startul” la colindat și care prevestește bucuria nașterii Domnului, să ne surprindă împăcați, mulțumiți, fericiți și cu speranțe că binele ne bate la poartă și așteaptă să-l primim înăuntrul curții noastre sufletești.


Cad fulgii mari încet zburând,
Și-n casă arde focul,
Iar noi pe lângă mama stând
De mult uitarăm jocul.

De mult și patul ne-aștepta,
Dar cine să ne culce
Rugată, mama repeta
Cu glasul rar și dulce

Cum sta pe paie-n frig Hristos
În ieslea cea săracă,
Și boul cum sufla milos
Căldură ca să-I facă,

Draguț un miel cum I-au adus
Păstorii de la stână
Și îngeri albi cântau pe sus
Cu flori de măr în mână.

Și-auzi! Răsar cântări acum,
Frânturi dintr-o colindă,
Și vin mereu, s-opresc în drum,
S-aud acum în tindă --

Noi stam cu ochii pironiți
Și fără de suflare;
Sunt îngerii din cer veniți
Cu Ler, oi Domnul mare!

Ei cântă înălțător și rar
Cântări de biruință,
Apoi se-ntorc și plâng amar
De-a Iudei necredință,

De spini, de-ostași, și c-a murit...
Dar s-a deschis mormântul
Și El acum e-n cer suit
Și judecă pământul.

Și până nu tăceau la prag,
Noi nu vorbeam nici unul --
Sărac ne-a fost, dar cald și drag
În casă-ne Crăciunul.

Și când târziu ne biruia
Pe vatra caldă somnul,
Prin vis vedeam tot flori de măr
Și-n fașe, mic...pe Domnul.
                                 (George Coșbuc)

vineri, 18 octombrie 2013

O CLIPĂ DE UITARE..

Din toate câte s-au trăit,
Din toate câte au murit,
Din fiecare rană care doare,
Vreau doar..o clipă de uitare.

Din toate stelele ce le-am privit,
Din toate nopțile ce le-am iubit,
Din fiecare oră care doare,
Vreau doar..o clipă de uitare.

Din toate zilele ce au trecut,
Din toate gândurile dintr-un minut,
Din fiecare lacrimă ce curge cu ardoare,
Vreau doar..o clipă de uitare.

Din toate lacrimile care-au plâns,
Din toate chinurile care astăzi m-au răpus,
Din fiecare zgârietură aspră de pură agonie,
Vreau  doar..o clipă să îți dau și ție... 
 


joi, 17 octombrie 2013

SEMN DE ÎNTREBARE..(I)


În câte rime poți ascunde moarte
În câte voci un marș funebru poți să cânți
Și-n câte lacrimi poți ucide toate
Sau..poate nici nu poți să plângi ...

În ce priveliști sumbre mă învălui
În care cer albastru stins mă-ndemni
Și-n care nuanță vie vrei să nărui
Acel șoptit în care azi mă chemi ...

Pe câte drumuri ai umblat fără de mine
Pe câte poduri triste ori pustii m-ai căutat
Și-n care poartă alb-au râs de tine
Sau..poate nici nu ai umblat ...

Prin câte stele-n miezul nopții m-ai numit
Prin câți fiori în tremur m-ai simțit aproape
Și-n câte versuri scrise-ai amintit
Acel șoptit ce-ți calc-amar și greu pe pleoape ...

În câte strofe poți trăi o veșnicie
În câte întrebări vrei să te-ngropi
Și-n câte nopți cu lună plină și târzie
Îți cânți înmormântare fără popi ...

În câte paturi goale iubire ai strigat
În câte perne și cearșafuri ai ascuns păcate
Și-n câte draperii albastr-ai suspinat
În câte rime poți ascunde moarte ...           
                                                         (Cătălin D. Batky, 02.10.2013, 13:45)

                   

luni, 14 octombrie 2013

MONOLOG..ȘI UN TRANDAFIR






























Nu o să mă scuz pentru că am fost inactiv aici, nu o să îmi caut motive și nici nu o să dezbat această chestie, pentru că am altele de zis.
Zi de zi mă tot gândesc că s-ar putea să fie mai bine și că o să pot să găsesc drumul pe care îl caut, însă, e doar ceață, ceață și furtună, o furtună care nu mă lasă efectiv să pășesc, ci mă ține prizonier într-un colț murdar(o fi el murdar, dar măcar e primitor, deocamdată). 
În 2010, când am început să scriu pe acest blog(wow, 3 ani), aveam mari vise și mari speranțe pe viitor, și îl vedeam ca unul ... wow. În acea perioadă credeam că o să trec ușor prin ceea ce unii numesc „treapta de jos” și că o să ajung unde mi-am propus mai repede decât sunt programat defapt. Nu aș putea spune că am fost chiar un visător, ci mă gândeam că o chiriuță simpluță, o admitere la o facultă cât de cât okay(parcă engleză-japoneză voiam, ca după aia să mă reprofilez pentru română-engleză, uitasem că nu cunosc japoneza deloc, de unde să dau și admitere) și un part-time job, așa, cât să mai scot ceva bănuți chiar m-ar plasa bine...dar, și e un mare DAR, am uitat că la tot pasul în viață am întâlnit impedimente și tot felul de obstacole..unele chiar imposibil de evitat, și, odată ce mă lovesc de câte unul, îmi revin cam greu..
Da, neinteresantă toată avalanșa asta de cuvinte, știu, însă titlul spune tot: monolog. Pur și simplu îmi vorbesc mie, pentru că nu are cine altcineva să mă asculte, sau chiar dacă mă ascultă, mă condamnă și prefer varianta asta, în care, cel puțin eu nu mă condamn.
Câteva persoane mi-au spus că „ha, nu îți place să lucrezi, că nu știi ce e munca și bla bla bla”, deci acum o să răspund provocării ăsteia.
Prietene(sau mă rog, oameni buni-că sunteți mai mulți), fiecare din noi e diferit, iar dacă tu ai acasă la tine o vacă, un porc, un cal, o oaie, o capră sau ce puii mei mai poți avea, ai un pământ pe care îl lucrezi și te rupi în figuri că ești harnic, ia zi mă cu ce te ajută asta? Dureri de spate, de cap, de mâini și picioare, și nu ești conștient că poți face în orice clipă un infarct și te-ai dus pe pulă, vorba aia(de obicei nu vorbesc așa, dar o să mă argumentez mai jos ce anume m-a schimbat).
Știi vorba aia „nu duci nimic cu tine în pământ”, așa că, ia zi, ești mai tare ca mine, că ai vaci care îți dau de lucru? Ăsta ți-e ție rostul și idealul în viață? Mie nu.
Nu îmi place să îmi murdăresc mâinile pentru că au o anumită valoare „prețuiește rodul mâinilor tinere, și ele vor îmbătrâni mult mai frumos”. Cu ajutorul lor scriu, și ele mi-au pus eticheta de „artist” chiar dacă unul no-name, știu de ce sunt în stare și știu în ce categorie mă găsesc.
Se duce dracului viitorul în țara asta(bă și când v-aud că sunteți naționaliști îmi vine să vă tranșez, nu alta). Cum poți fi mândru de ceea ce se întâmplă acum în țară? Cum poți fi mândru de traiul românilor de aici? Poți? No dacă da, atunci ori ești ipocrit, ori ești prost. Îți place să fi mințit.
Nu vreau să fac politică, nu ăsta era scopul, ci doar să vorbesc puțin..în ultimele luni nu prea am avut ocazia.
...
M-am schimbat. Unii ar zice că o iau razna(poate așa o fi, cine știe), alții că nu gândesc. Dacă la voi logica stă într-un club sau o crâșmă, vă spun sincer, lăsați-o acolo unde este. La mine e în cap..și o folosesc. Și revin la idee, m-am schimbat. Factorii care au contribuit? Simplu: gunoaiele de oameni pe care i-am întâlnit în ultimele 5 luni, oamenii care au devenit gunoaie(nu o să exemplific), supradozele de prostie și incultură generală de care m-am lovit în ultimele luni și un sentiment de ură..ură ce mocnește undeva în mine. Ce urăsc? Tot. 
Sunt nebun? Da, sunt. Vreau și eu o cameră într-un sanatoriu cu oameni ca mine, care mai cred încă în iubirea nemuritoare, sacrificii pentru sacrificii și mai ales, în viață, oameni care mai cred că se poate și mai bine(nu la noi, dar se poate).
...
Mă uit ultima oară în spatele meu, la ceas,
E patru făr-un sfert, mă-ntreb cât timp mi-a mai rămas?
Nu știu, nu vreau, nu pot, nu am să cedez,
Aștept să vină un avion, să pot, să vreau, să decolez...
...
Liniște. Un lucru pe care nu pot să-l obțin.
Independență. Idealul meu.
Ca să închei, frumos, am scris o poezie, înțelegeți voi ce vreți din ea:


UN TRANDAFIR

Pe dormitorul astăzi rece,
Și luminat de raze seci,
Mă-ntorc în fiecare noapte
Și-aștept de mult, să nu mai pleci.

Îmi umplu cana sidefată,
Cu o licoare de alcool,
Privesc la fața ta crispată
Și la cearșaful mult prea gol.

Îmi vărs din sticla rea otravă
Pe buzele-mi mereu dulcii
Și-ascult cum inima întreabă:
Unde-ai plecat? Când o să vii?

Fantoma ta rămasă-ntreagă
Danseaz-acum, în fața mea.
Îmi pregătesc altă otravă,
Cu iz puternic de cafea.

Fundalul cântă în perdele
Iubire-n ritm de-adolescent
Și-observ, printre acorduri rele,
Maro devine transparent.

În plină glorie, fereastra,
Dezvăluind un cer senin,
Mă-ndeamnă să privesc la stele,
Gesticulând în mod cretin.

(2012, octombrie 21 - Cătălin Daniel Batky)

miercuri, 4 septembrie 2013

marți, 3 septembrie 2013

NOW YOU SEE ME(Look closely, because the closer you think you are, the less you will actually see)

Știu, a trecut ceva de la ultima mea postare legată de vreun film pe care l-am vizionat sau am vrut să- vizionez.
Ei bine, azi m-am decis să scriu despre cel mai recent film pe care l-am vizionat recent(mda, prea multă repetiție), și anume, NOW YOU SEE ME(tradus de români sună foarte oribil, deci nu pun traducerea oficială, eu zic că se înțelege).
Nu o să dau un copy-paste la un storylin oarecare, ci îl povestesc cum știu numa io.
Pe scurt, subiectul principal și bazal al filmului este, TATATATATATA(mda..) magia, și cum eu, un fan înrăit al acestui „sport”(sau cum să îl numesc) salivez la orice fel de show în care se fac trucuri magice, o să laud cum nu se poate mai bine acest film.
Nu. Am să încep cu trailerul. După părerea mea, e realizat foarte „modest”, și nu prezintă niște scene demne de un trailer, lăsând pe oricine cu o expresie gen „seeeeerios, oare să mă uit ori nu?”. Prin urmare, adevărata expresie de „AWESOME!” apare abia după ce se termină filmul.
Revin la subiect, și anume, MAGIA. Acest film arată cât și cum se pot ascunde o grămadă de lucruri în spatele unui show electrizant, în care frazele cele mai utilizate sunt „Pick a card from this deck”(ro:alege o carte din pachet). 
...
Filmul are de toate: dramă, acțiune, umor(inteligent și de calitate), suspans(până-i lumea) și...MAGIE!
Nu o să mai spun nimic, decât că, merită, merită, merită 10 stele pentru distribuție, joc actoricesc, scene demne de un spectacol la nivel internațional și o poveste pe care o să o dezvălui încetul cu încetul, până la ultima linie de dialog.
...
Aștept comentarii și păreri :)


miercuri, 31 iulie 2013

STRĂIN DE TOT...BANCĂ STRĂINĂ


Străin de tot...
                     Bancă străină...

Praful cel vechi se-avântă-n horă,
Și zace-n colțurile lui.
Un scârțâit la început de oră,
Și nici acela, astăzi nu-i.

Cartonul ce numea pe roluri
Și își vorbea numai codat,
Prin cifre fără de zerouri,
Pe undeva, stă astăzi încuiat.

Lungi vise-n ore se iveau,
Cuprins de somn, jucam teatru
Pe-aceeași scenă, în trei secunde dispăreau,
Și rămâneam doar eu, cu capu-n cerul cel albastru.

                                             (Cătălin D. Batky, 31.07, orele 22)



 

miercuri, 24 iulie 2013

DE VORBĂ CU EMINESCU...

Mai am un singur dor
 În liniștea serii
 Să mă lăsați să mor
 La marginea mării;...”



Aș vrea acum să-ți spun
În zgomotul de valuri,
Trăind ca un nebun,
Scriind pe-a tale maluri..

Nu voi nici eu bogat sicriu,
Împletituri ori felinare.
Pământ, nisipul cel pustiu,
Iar lacrimi, apa cea cu sare..

Tu ce-ai cerut și ce ți-au dat?
La loc de cinste ai mormânt,
Sicriu, din lemn de împărat
Și trandafiri, peste pământ..

Te-ntreb acum, un' ți-e nisipul,
Și lampa de la vechiul far?
Ce soartă are și poetul
Și ce primește el în dar?

Eu te cunosc, te știu prea bine;
În fața ta, capul mi-l plec.
Vorbesc mereu, în gând, cu tine
De-ți strig ecou: „când voi să plec?”

                ...

Mai am un gând să îți transmit, părinte:
Un singur dor mai am și eu:
Să pot a-ți spune în cuvinte,
Ce-mi strigă-n creștet glasul tău:

Să-ți fiu pământ și ochi neorbi,
Și glasul gurii tale mute,
Să te trezesc atunci când dormi,
Ca să mai scrii..
căci mâinile tale mai pot multe...

                                                          (Cătălin D. Batky, 02.09.2011, orele 02 AM)




duminică, 14 iulie 2013

NOSTALGIE...




NOSTALGIE...


Câți ochi nu știu să vadă,

În tine, omul care ești..

Și câte minți nu vor să creadă

Decât în mincinoasele povești...



De câte guri este nevoie

Spre a lega un „Te iubesc”?

De câte suflete cu bunăvoie

Te legi acum, ca să trăiești?



În câte șiruri poți a plânge

Acum, iubirea ce o porți?

Și-n câte lupte poți înfrânge

Ajunsul celor două sorți?



joi, 11 iulie 2013

CÂTEVA CUVINTE DESPRE „T.P.U.”

Am revenit printre cei „vii” cu un titlu pe care sunt nevoit să îl explic și o voi face, pentru că poate sunt unii dintre voi care nu au/ați auzit de „renumitul” site „TPU.ro” alias „Toți Pentru Unu”.

Încep prin a spune că site-ul se prezintă a fi foarte „folositor” având acest slogan, deci, teoretic, dacă ai ceva nelămuriri legate de orice, postezi o întrebare și aștepți răspunsuri de la cei care cunosc. 
Nu mă lungesc degeaba aici, că nu are rost. Curios/oasă? Dă-i click AICI și vezi cu ochii tăi.
...
Așa, acum să trec la subiect. Am descoperit acest site(sau platformă/whatever) de întrebări și/sau răspunsuri, prin 2008, dacă nu mă înșel, în încercarea mea disperată de a căuta pe Google ceva..nu știu, ceva foarte bizar, că nu au fost multe rezultate disponibile. La o primă vedere, mi s-a părut foarte interesant și am început să îl „întorc” pe toate părțile. Am găsit tot felul de întrebări pe prima pagină și la unele chiar am știut să răspund, deci puteam ajuta o anumită persoană, lucru ce m-a făcut să îmi creez pe loc un cont de utilizator/membru și mi-am început „activitatea de super-erou” acolo. 
Ceea ce mi-a plăcut a fost că prima pagină era extrem de simpatică și de simplă, în prezent fiind plină de tot felul de nimicuri, părerea mea. Întrebările care se postau erau categorisite CORECT pe moment, deci știam exact unde să intru ca să pot răspunde și să ajut. 
Pentru fiecare răspuns bun sau folositor, primeam o „fundiță”, ca și răsplată. Pe atunci, nu era „vânătoare de funde” ca și în prezent, dar imediat ajung și acolo. 
Ca să nu mai bat câmpii aiurea, zic doar că în perioada aia mă simțeam onorat și eram foarte bucuros că am un cont pe TPU.
...
Recent(din 2011 încoace), site-ul a adunat mai multă popularitate, mai ales în rândul analfabeților și „pre-pubertarilor” de rând, motiv pentru care s-a transformat într-o „adunătură online de proști”(fără supărare).
Au început să apară întrebări cum ar fi „M-am spălat pe dinți cu bicarbonat! E posibil să fiu însărcinată?” sau „Cine știe ce are facebook-ul meu?” .
Nu știu care ar fi rostul aprobării și publicării acestor genuri de „întrebări dătătoare de migrene”. Mi-ar place să știu cine se ocupă în permanent de site, ca să îi dau câteva sfaturi, că are nevoie.
Am mai observat, de altfel, că eu, dacă pun o întrebare scrisă corect gramatical/ortografic/diacritic și o postez la categoria corectă(lucru ce este neglijat de 99% din membri TPU), foarte rar primesc un răspuns, maxim două. Însă o întrebare scrisă hieroglific, postată la o categorie greșită și plină de non-sens, adună vreo 30 de răspunsuri, care mai de care mai „inteligente”. De ce se mai numește TOȚI PENTRU UNU? Nu am idee, să îmi spună și mie cine știe.
...
Și acum, dau un exemplu concret în ideea în care mă considerați pe mine „de prost gust”:

sâmbătă, 6 iulie 2013

ZEIȚA MEA..IZZY!

Hello everyone! M-am gândit să vă arăt și vouă ființa de care mi-e dor dor dor în fiecare zi, și anume, o minunată Labradoriță pe numele ei IZA/IZZY!

E ca un copil pentru mine și tare mult o iubesc! Deocamdată e plecată în vacanță la „tăticu-său”.
Vreau să vă dați și voi cu părerea :)


miercuri, 26 iunie 2013

TE IUBESC...

Te iubesc.

Te regăsesc mereu, la ceas de seară..
Pe-același scaun, lângă peretele pătat,
Aceleși gesturi tandre, cu veșnica țigară,
Și-apoi, același dans tenebru, către același pat.

Pot să mai simt, urmele line,
A pașilor mărunți, spre dormitor,
Pot să respir, aceleași fumuri fine,
Legate de tavan și stinse de-un covor.

Te simt aici, pe pătura albastră,
Îți caut ochii, pe cerul dinspre geam,
Perdeaua-i strânsă, de fața ta măiastră,
Și-n perna maronie, sânt vise de alt neam.

Mereu voi fi acolo, lângă tine,
Săr râd, să plâng, să simt sau să greșesc,
În noapte sau pe zi, cu rău sau peste bine,
Să pot să-ți spun, să-ți spun că te iubesc.

                                                           (Cătălin D. Batky, 25.06.2013, orele 02:25AM) 

                                      

duminică, 23 iunie 2013

POVESTEA LUI LISEY (by STEPHEN KING)

„Bu-Luna – o sursă de teroare perpetuă, magie în care plonjezi cu o fascinație morbidă.” New York Times

Moartea. Poate fi cel mai înfiorător gând al unei persoane. Se prezintă ca un coșmar nesfârșit, un întuneric veșnic viu și o stare de neexistență.
Ce se întâmplă când mori? Este întradevăr acel sfârșit care se învață la școală? Unde ajungi? Sau, unde nu poți să ajungi?
Din întâmplare, să presupunem că mori. În momentul în care ți-ai simțit propriul sânge cum îți îneacă vederea și îți estompează toate simțurile, ești pierdut și o știi. S-a terminat. Momenul acela este definitiv, atât pentru tine, cât și pentru cei de lângă tine. Pierzi și rămâi conștient preț de o clipă în care implori după gheață. Chiar așa. Dintre toate lucrurile sau persoanele din lume, ultimele clipe ți le dedici pentru a implora câteva cuburi de gheață. Normalitatea este trecută de limite, însă, în nebunia morții, nimic nu mai este firesc. Din acea mulțime care îți provoacă silă și greață, la o temperatură insuportabilă trupului uman, cunoști doar o persoană: cea care îți este destinată numai ție, cea pe care trebuie să o faci fericită zi după zi o viață întreagă...să o faci fericită zi după zi o viață-ntreagă. Viața ta însă, se sfârșește. Mai ai doar câteva secunde înainte să pleci. Unde? Spre Bu-Luna, desigur, locul în care găsești ceea ce nu cauți, descoperi ceea ce vrei și ești ceea ce nu vrei să fi.
Ai plecat spre nicăieri. Asfaltul fierbinte nu îți mai face probleme, nu mai simți nici măcar o treime din acea durere. Și atunci, știi că ești mort. Ai scăpat de job-ul care îți punea nervii la încercare, ai scăpat de mormanul de manuscrise pe care trebuia să le publici. Nu mai ai nimic de făcut. De ce nu ai murit deja? De ce simți ceea ce simte și un om? De ce tânjești după sentimentul pe care ar trebui să nu îl mai cunoști? 
Apar o serie de întrebări la care nu poți să găsești răspuns decât printr-un om viu, mai viu decât tine.
„Gheață...”
...
„Povestea lui Lisey” este povestea unei minți înnebunite de o durere incurabilă, pierderea celui iubit și pierderea sensului întregii vieți rămase. O soră cu grave probleme mentale și o alta prinsă în treburile cotidiene, escrocherii pe bandă rulantă și minciuni legate una câte una, fac din această poveste, o dramă impresionantă. Pe de altă parte, drama devine o poveste terifiantă și întunecată care te va captiva cu siguranță.
... 
Ce se întâmplă când Scott, soțul mort este defapt pe jumătate viu și îi dictează lui Lisey pașii spre intrarea într-o stare de o demență perfectă? Oare ce importanță are moartea lui Paul în toată această poveste? Cine este adevăratul criminal? Unde este înmormântat acest Paul? Și mai ales, care este realitatea?
„Povestea lui Lisey” este răspunsul la toate întrebările ce ți le-ai putea pune legate de moarte, viață și nu numai. Stephen King și-a ales bine ținta. Citind această carte, o să realizezi câte lucruri poate face mintea umană, câte stări poți descrie și o să te întrebi CUM a putut autorul să se folosească de tine pentru a creea ceea ce eu numesc „o carte pe care nu ai cum să o lași din mână”.


“Aceasta era vocea ei, însă era aproape aceea a lui Scott, o foarte bună imitaţie, aşa că Lisey închise ochii şi simţi primele lacrimi calde, aproape reconfortante, cum îi alunecă prin perdeaua genelor. Erau multe lucrurile pe care nu ţi le spunea nimeni despre moarte, descoperise ea, şi unul dintre cele mai importante era cât de mult le ia celor pe care i-ai iubit să-ţi moară şi în suflet. “E un secret”, gândi Lisey, “şi aşa trebuie să fie, pentru că cine şi-ar mai dori să se apropie de altă persoană dacă ar şti cât de greu e să te desparţi de ea? În suflet moare doar puţin câte puţin, nu-i aşa?””

vineri, 7 iunie 2013

I WISH...

E prea mult...
Şi nu o spun doar de dragul de a scrie ceva, ci pentru că nu mai am energie. Am început să ignor lucruri pe care înainte le făceam regulat(postatul pe blog, de exemplu). Ştiu că această "pauză" mi-a afectat mult reputaţia la care am muncit din 2010, de când s-a născut acest mic, dar frumos colţ de relaxare, zic eu. Probabil am pierdut mulţi cititori care, s-au plictisit să vadă acelaşi titlu timp de..nu ştiu, luni bune, şi nu pot să condamn pe nimeni. Nu am lăsat niciun mesaj în care să îmi anunţ o "vacanţă" sau retragerea totală din acest loc pentru că, am crezut că o să pot efectiv să ajung la "performanţa" de a putea face N-şpe lucruri simultan. Ei bine, nu am reuşit deloc să fac asta şi regret, sincer, că am neglijat blogul, viaţa mea cea adevărată care, se desfăşura aici încă de la "crearea lumii mele virtuale Blogger".
Probabil că scriu pentru nimeni, defapt, scriu pentru mine şi pentru acel procent de 1% din cititorii mei fideli care, poate(zic poate, pentru că nu pot şti sigur de când am renunţat la anumite script-uri nu scripturi :)) ), mai intră şi pe aici din când în când, ca să vadă exact ultimul titlu pe care l-au văzut şi luna precedentă. Da, ştiu, nu arată deloc frumos.
Aşadar şi prin urmare, am găsit timpul "liber" necesar pentru a scrie ceea ce se vede şi ceea ce va urma...când va urma.
Cineva(DeeDee) mi-a propus să scriu critică literară, pentru că, cică mă pricep. Ei bine, o să încerc. După recenzia făcută la "Fluturele Alb" a lui Nicolaescu, am citit destule cărţi încât să îmi pot spune părerea despre ele.
...
Muncă, dormit, mâncat, muncă, dormit, mâncat, muncă, dormit, mâncat, muncă, dormit, mâncat...aşa ar trebui să mi se desfăşoare viaţa?(şi nu vorbesc doar în numele meu)
Ce anume ar trebui să schimb în această rutină? Orice aş dori, nu se poate şi m-am obişnuit cu asta.
Există o vreme pentru orice, aşa zice o vorbă, dar la mine este dovedit contrariul. Faptul că scriu la ora 2:46 AM într-o dimineaţă devreme de vineri, la un computer din biroul unde îmi petrec 8 ore din zi/noapte nu îmi spune deloc că este o vreme pentru orice.
Da, există, dar e nevoie de sacrificii. Şi ce anume pot sacrifica în cazul de faţă? O zi de muncă pe care să o transform într-o zi de lenevit nu ar face decât să-mi strice relaţiile cu şeful şi cu dragii mei colegi..merită?
...
Având în vedere că nu mă solicită "nimeni" la ora asta extrem de matinală, îmi dedic aceste câteva minuţele de "rilex" pentru a vă adresa atât vouă, cât şi mie, o simplă întrebare:

 
 
 
În care parte eşti tu?

sâmbătă, 25 mai 2013

ALBATROSUL UCIS..

Prietene..să nu fi trist,
Că lumea asta nu-i sfârșită..
Tu știi..când nu trăiești un vis,
Omori o viață într-o clipă...

Prietene..să nu regreți
Nicicând, o groapă pe un drum..
Tu vezi..unde-i asfalt curat,
Din case albe iese fum...

Prietene..să nu tot plângi,
Că nu a fost cum ți-ai dorit..
Tu uiți..că tot ce nu a fost,
Va fi, când nu îți vei dori.

Prietene..să mergi tot drept,
Prin spinii din poteca rea..
Tu crezi..că nimeni nu-i perfect,
Dar uită-te și-n umbra ta..

Prietene..al meu prieten bun,
Trecut demult de strada mea..
Am devenit mai rău
Sau am uitat să mai fiu bun?
Mai știi cine sunt eu?
Mai vezi persoana mea?
...




Prietene..mereu vei fi prieten,
Și peste secole în pietre sau pământ,
Pe frunți senine, roșii sau violete,
Păstra-mă-vei acolo, într-un gând..
Netulburat..de lacrimi și suspine,
A celora ce peste noi mai sânt...
...
Pe frunți violete, arse, albe sau senine,
Prietene...mereu vei fi prieten.
                                                (Cătălin Daniel Batky, 25.05.2013, orele 22)

sâmbătă, 2 martie 2013

TRISTEȚE DE MARTIE...




Câmpul este din nou verde,
Susură izvorul lin.
Dincolo de metereze
Se arată câte-un crin...

Iz  puternic de brândușă,
Mă izbește în poiană.
Se-ntrevede printr-o ușă,
Fosta și iubita iarnă...

Mă cuprinde-ncet o stare,
De tristețe provincială.
E un vis? Sau,...mi se pare.
Mă străbate o răceală...

Mă îndrept cu pașii lini,
Fără de vreo explicație.
Simt din van, miros de crini,
E-o tristețe grea de Martie...



                                         (Cătălin Daniel Batky, 28.02.2013)


joi, 17 ianuarie 2013

DESPRE `FLUTURELE ALB...`

„Viața noastră nu începe în clipa în care ne naștem, ci cu nouă luni înainte. La fel este și în cazul morții. Unii dintre noi mor cu mult înainte de a muri...”

După o absență de câteva luni bune(să nu zic ani), Nicu Nicolaescu, pe numele lui, Nicolae Ciobanu, reușește să mă uimească din nou cu o nouă creație literară de excepție.
Dacă „Supusul Satanei I și II” m-au impresionat până la lacrimi, „Fluturele Alb” nu s-a lăsat deloc mai prejos și a reușit să trezească în mine toate stările pe care le-ar putea avea o persoană. De la milă la regrete, de la iubire la ură, de la bucurie la tristețe și, în sfârșit, de la tristețe la o părere de rău. Da, mi-a părut rău că cele 136 de pagini s-au perindat atât de repede prin fața ochilor mei încât nu am realizat cât de repede am ajuns la finalul unei povești incredibile, scrise într-o manieră de invidiat.
Nicu Nicolaescu își arată, încă o dată, o părticică din harul pe care îl deține. Așterne cuvinte pe foaie, cuvinte care devin invățături și lecții importante de viață. Prin personajele sale, prin acțiunea care își face simțită prezența încă de la început, reușește să îmbine perfect religia și drama, axându-se, din nou pe un personaj pe care îl prezintă în fiecare stadiu al dezvoltării lui. Îi arată atât partea umană, ca mai apoi să îi dezlănțuie monstrul predominant în poveste.
Ceea ce m-a impresionat a fost Mila, personajul pozitiv și inocent al cărui rol semnificativ nu l-am găsit decât aproape de final, rol care m-a bucurat dar m-a și întristat totodată. 
Dacă un om se naște pentru a lumina „cărarea” altuia în viață, atunci pentru ce trăiește? Iubește în secret și în zadar omul căruia i-a fost dat, dar care rămâne inconștient la semnalele pe care le primește și se îndreaptă spre alte direcții total greșite, direcții care îl conduc la pierzanie. Ultimele momente de inconștiență distrug orice urmă de „lumină”, întrucât apare o voce care strigă în ecouri „E prea târziu..”. Dacă omul, primind un „ghid”spre adevăratul lui destin, ce anume poate fi atât de puternic încât să îl facă să devină un monstru fără pereche, o fiară care controlează un corp uman?
....
Citind „Fluturele Alb” o să vă răspundeți de bună seamă la întrebări și o să vă deschideți ochii, dacă nu ați avut încă această ocazie.
Nu dau mai multe detalii, vă las pe voi să descoperiți comoara de înțelepciune ascunsă în 136 de pagini de poveste emoționantă, captivantă și răvășitoare...


Maestre, mă înclin din nou în fața talentului și dăruirii de care dai dovadă. Ține-o tot așa, aștept cu nerăbdare următoarea poveste „schimbătoare de suflete”. 

Cu acordul anticipat al autorului, vă las link-ul de unde puteți citi online această minunăție de carte:

APASĂ AICI PENTRU A CITI ONLINE

joi, 10 ianuarie 2013

LA REVEDERE, FACEBOOK!

FINALLY, am reușit!
Am pus capăt dependenței față de cel mai popular site de socializare din prezent, și anume, FACEBOOK!
Motivele sunt diverse, așa că trec doar câteva:
- 90% din utilizatorii Facebook nu au idee ce e ăla site de socializare
- 80% din utilizatorii Facebook au vârste care variază între 7-15 ani
- campaniile, începând de la cele electorale până la cele la tampoane, se țin pe Facebook și depind de LIKE-uri și SHARE-uri
- pițipoancele și cocalarii au transformat 99% din Facebook în HI5
- prea multe dovezi de prostie și incultură
...
Prin urmare, am renunțat la profilul meu de Facebook, cel puțin pentru o perioadă. Sper să nu mai simt nevoia de a „socializa” la acel nivel.
După cum se vede, o să reîncep activitatea pe aici, acum că mi-am eliberat 99% din timpul liber, care era ocupat de „teroarea albăstruie”.
So...pe curând :)