luni, 26 ianuarie 2015

RUGĂ LUI DEMON, PUTERE

Un alt vânt rece mă doboară,
O altă ploaie mă sărută;
Curg lacrimi, pentru-a mia oară
Și gura-mi este veșnic mută.

În cruci de noapte strâns în lanțuri,
E somnul ce-l aștept de mult,
Prins în coșmaruri dulci și dansuri
Și-n pianul ce nu-l mai ascult.

Lumina mea din ochi apune;
În trupul veșnic obosit
Trăiește, demonul și-n spume
Îmi cântă imn de om învins.

Încalță-mi tălpile în flăcări!
Aruncă-mi inima-n Infern!
Carnea doar las-o pentru păsări
Ce m-or mușca de azi, etern.

Arată-ți, demon negru, fața
Și strânge-mi mâna ca stăpân;
În ochii tăi îmi stinge viața,
Să pot să merg spre alt tărâm.

O clipă vie lasă-mi încă,
Să pot privi la cine-am fost,
Să-i spun „Adio, ființă sfântă”
La cea care mi-a dat un rost.

Să-nchin cu îngerii la masă,
Cu cei care m-au cunoscut;
Să mai visez un dram acasă,
Apoi să fiu pe veci, pierdut.

O, demone nebun, putere!
În veșnicie să mă zbat
Să uit de lacrimi și durere,
Ce-ți cer eu azi, e tot păcat?

Răspunde-mi printr-o mușcătură,
Ori zgârietură pe obraz;
Căci gustul de amar în gură,
Îmi spune că ești încă treaz.

Croiește-mi aripi de vecie,
Mătase neagră ca veșmânt,
Mai dă-mi trei ceasuri de beție
Să pot a-mi face jurământ.

Și când m-oi rupe dintre lume,
Cu ochii stinși te-oi săruta,
Ți-oi spune, demone, pe nume
Și-oi dezlega robia ta.

...

O, demone nebun, tărie!
Omoară-mi zilele de-acum.
Nimic de mine să se știe,
Să pot să fiu cum sunt, nebun.

Cătălin Daniel Batky, 26 ianuarie 2015, 12:53


vineri, 9 ianuarie 2015

DE GARĂ...


Un ger albastru a-nghețat în mine,
Mi-a stins un dor pe banca de la gară
Am așteptat un ultim tren cu tine
Un tren ce n-a vrut să apară.

De când aștept mi s-a trecut o viață
În gara rece, singură și veche
Mereu sunt primul, ultimul din față
Și veșnic singur, fără de pereche.

El, trenul cred că a murit pe șine
De pasagerul meu, nu știu nimic
Dar o minciună arde tare-n mine
Că va veni.. Dar n-a venit.

Și vreau să plec să nu te-aștept în gară
Aceeași întrebare o rostesc mereu
Dacă de dimineață vine trenul și e seară
A câta stație o să fiu și eu?

(Cătălin D. Batky, 09 ianuarie 2015, orele 21:29)


joi, 8 ianuarie 2015

DRUMURI STINSE...(MOMENTS VII)


Străine, am obosit să îmi tocesc gândurile în încercări zadarnice de a te găsi, am încetat să-ți caut glasul stins în umbrele trotuarelor stinghere și am uitat ca să trăiesc fără de mine însumi.
Pe drumurile strâmte m-am înghesuit alături de mulțimea de răni umblătoare, am vărsat lacrimi asemeni unei proaspete orfane și am înghițit în sec orice urmă de regret. Perfect bolnav am continuat să merg...

Mi-ai spus că toate ușile duc la tine, că te voi găsi mereu, la orice pas, însă nu ai spus la care dintre cei infiniți pe care i-am parcurs de când te vreau. Am cercetat fiecare ușă, dar de fiecare dată vedeam un alt chip de noroi. Nu ești tu. Nu ești.
Mi-am amintit când ai cântat alături de-o furtună și te-ai izbit melancolic de perdelele reci, așteptând o rază fină de soare. Am cântat și eu cu ploaia, vântul, vijelia, dar a fost o altă simfonie...
Am încercat să aleg din zece cuvinte măcar unul care oglindea adevărul, pentru că restul erau doar minciuni desprinse parcă din ziarele de scandal pe care le citesc în lipsa ta.
Știu că minți...minți asemeni unui Dumnezeu al minciunii, te prefaci că plângi doar să vezi dacă îmi pasă și te prefaci că râzi ca să vezi dacă mă doare..

De când te caut, am pierdut o viață și urmează să pierd și moartea, iubire.
M-am adăpostit într-un colț de fier, ca să nu simt căldura ce mă înconjoară..ca să îngheț orice lacrimă care vrea să curgă nestingherită pe obrazu-mi ars de atâtea drumuri și cărări.
Aș vrea să-mi fie frig,
Să-ngheț în cub de gheață,
Să te respir în lună,
Să te privesc în ceață,
Să-ți dau din țurțuri moartea,
Să-ți sting din răsuflări
Și apoi să te zdrobesc afară.
Am uitat...
Am uitat că nu te pot atinge, nu te pot vedea, nu îți pot simți ființa moartă pentru că nu mai știu cum. Mi-ai spus că ești peste tot și nicăieri, ești acolo unde te găsesc fără să te caut, acolo unde deschid ceva ce nu se poate închide, acolo unde te-am ascuns să nu mă pot răni.

Și ce să fac când rana nu o mai găsesc, când e atât de adâncă încât ar trebui să îmi dau trupul pe unul nou ca să mă vindec? Cum pot să vreau să mor când deja am ținut în brațe moartea și am încălzit-o cu fumuri fierbinți de țigări și vise?
Și ce să plâng când lacrimile se varsă doar pe interior? Ce să plâng, iubire? Cum să eliberez umbra prezenței tale din mine ce mă bântuie asemeni unei colonii de demoni frânți?

Aștept să te găsesc la orice pas și să îți spun că nu te-am căutat, am vrut doar să văd dacă mai exiști și altundeva sau ești doar în lumea mea...într-un ultim regret de ploaie caldă ți-am șoptit cu voce moartă „Te-am înșelat cu trotuarul, cu drumurile, cu pașii și cu furtuna...Mă poți ierta?”