luni, 24 august 2015

REGRETE (II)

...
Înainte:
Or să fie nunți de aur și de-argint,
Mult peste a ta vecie,
Doar iertarea mea , în viață,
Niciodată n-o să vie.
...

O văd, cu ochii plini de stele,
Întinde brațele învinsă,
O, doamnă scumpă!
Mă mai vrei cunoaște?
Nu-s eu căruia i-ai dat pașii,
L-ai învățat să scrie, să grăiască...
Nu ești tu cea dintâi minune a vieții mele?


O văd, cu un picior intrat în groapă,
Îmi strigă numele-n ecou,
O, doamnă scumpă!
Ce vrei a-mi spune astăzi?
Ți-e dor de cel ce ți-a promis vecie,
Ai vrut să-l știi un om atunci...
De ce nu-s eu acela care patu-ți sapă?


O văd, închis-a ochii spre uitare,
În gloată, lacrimile curg,
O, doamnă scumpă!
Câte ai vrut să mă întrebi?
Amar ți-a fost sfârșitul, tânără femeie,
Chiar de nu știi, ți-o spun în grabă,
Îmi blestem zilele, îmi cer iertare, doamnă,
Și dacă ți-aș spune acum, numele tău, mamă,
Nimeni n-ar crede, ... atât de aspru doare!

Și la final:
Or plânge apele amar în stânci,
Mult peste a ta coroană,
Măcar atunci, n-ai să mai plângi,
S-aștepți iertare...mamă.

           
                                                             (Mai, 21, 2015, 11:57 AM, Cătălin D. Batky)


luni, 6 iulie 2015

ATUNCI VEI ŞTII CÂT AM IUBIT...


Când viaţa îţi va scrie multe rânduri,
Pierdut, orbit, rămas fără reper,
Să-mi cauți fața...
Te va privi stingher
Un zâmbet stins în patru scânduri.

La ceas de seară înecat albastru în alcool,
Zdrobit, învins în fumuri de țigări,
Să-mi cauți glasul...
Te va lovi din zări
Un vânt prea aspru și prea gol.

Te vei trezi din cea mai rea iluzie,
Dezorientat, vei încerca în scris,
Să-mi cauți ochii...
Te-or oglindi în vis
Și trist, în vreme prea târzie.

Să nu uiți niciodată ce ți-am zis,
Rănit de trupuri reci, cu răni închise,
Să-mi cauți gândul...
Prin porțile închise
Nu o să vezi nimic...
Atunci vei știi și tu cât am iubit.

                                                              (Cătălin D. Batky, 06 iulie 2015, matinal



joi, 2 aprilie 2015

CANTINĂ DE GÂNDURI...


În pietre scumpe, mărită ființă, te ascunzi
Te lupți mereu, la orice pas, cu amintirea
Pe care drum mai vrei și astăzi să ajungi?
De ce nu vrei să-mi întâlnești din nou privirea?

Te știu, te-am mai văzut demult, o dată
Pe o hârtie, printre alte rânduri.
Am stat, de știi, cândva, l-aceeași masă
În singura cantină grea de gânduri...

                                                      (02 aprilie 2015, 15:00, Cătălin D. Batky)



luni, 9 martie 2015

POST SCRIPTUM





Astăzi am plecat.
Astăzi am visat.
Astăzi am murit.
Astăzi..am înviat.
Astăzi am renunțat.
Astăzi am învățat.
Astăzi am râs.
Astăzi am plâns.
Astăzi am vrut.
Astăzi am căzut.
Astăzi am oftat.
Astăzi am câștigat.
Astăzi..am plecat.
Astăzi am învins. Temeri și vise, idealuri și prostii, astăzi le-am parcurs pe toate. Am înțeles că nu pot înțelege, am învățat că nu pot să rețin.
Am visat că se va termina firesc, am să îmi dau sufletul într-un ultim fum, întins pe spate, pe un pat străin. Cu umerii goi și o cămașă pătată de regrete, o scrumieră îmbibată de păcatele nocturne și de lacrimile oarbe aruncate pe podea, mă văd gol, sec, uitat, ascuns. Soarele va răsări curând și eu voi fi doar amintirea din „acea noapte când el a făcut dragoste cu moartea”.
O ultimă țigară înainte de lumină și un ultim oftat greu care își spune eternul sfârșit printre priviri amare...a știut întotdeauna că așa se va sfârși? Ar fi vrut să plece oare în lumina lunii palide, să mă lase pe mine acolo să mă zbat în cele de pe urmă chinuri?
A stat totuși și a privit cum moartea absoarbe fiecare sunet, fiecare geamăt din trupul obosit, din interiorul gol.
După lumină, întunericul s-a izbit grotește de sufletul prea plin și gol deopotrivă. Am simțit cum sfârșitul se transpune în imagini vechi, fantomatice dintr-un trecut pe care nu-l cunoșteam.
La început a fost sfârșitul, și sfârșitul a fost începutul.
L-am văzut pe Dumnezeu și nu a fost cu nimic mai bun decât mine.
Am fost demon, înger, trup și din nou, demon.
Aripile le-am lăsat pe patul străin unde mi-am petrecut cel mai așteptat ceas din timpul nesfârșit. A fost ultimul sau poate primul.
Astăzi am plecat.
Astăzi am plecat.

Astăzi.


luni, 26 ianuarie 2015

RUGĂ LUI DEMON, PUTERE

Un alt vânt rece mă doboară,
O altă ploaie mă sărută;
Curg lacrimi, pentru-a mia oară
Și gura-mi este veșnic mută.

În cruci de noapte strâns în lanțuri,
E somnul ce-l aștept de mult,
Prins în coșmaruri dulci și dansuri
Și-n pianul ce nu-l mai ascult.

Lumina mea din ochi apune;
În trupul veșnic obosit
Trăiește, demonul și-n spume
Îmi cântă imn de om învins.

Încalță-mi tălpile în flăcări!
Aruncă-mi inima-n Infern!
Carnea doar las-o pentru păsări
Ce m-or mușca de azi, etern.

Arată-ți, demon negru, fața
Și strânge-mi mâna ca stăpân;
În ochii tăi îmi stinge viața,
Să pot să merg spre alt tărâm.

O clipă vie lasă-mi încă,
Să pot privi la cine-am fost,
Să-i spun „Adio, ființă sfântă”
La cea care mi-a dat un rost.

Să-nchin cu îngerii la masă,
Cu cei care m-au cunoscut;
Să mai visez un dram acasă,
Apoi să fiu pe veci, pierdut.

O, demone nebun, putere!
În veșnicie să mă zbat
Să uit de lacrimi și durere,
Ce-ți cer eu azi, e tot păcat?

Răspunde-mi printr-o mușcătură,
Ori zgârietură pe obraz;
Căci gustul de amar în gură,
Îmi spune că ești încă treaz.

Croiește-mi aripi de vecie,
Mătase neagră ca veșmânt,
Mai dă-mi trei ceasuri de beție
Să pot a-mi face jurământ.

Și când m-oi rupe dintre lume,
Cu ochii stinși te-oi săruta,
Ți-oi spune, demone, pe nume
Și-oi dezlega robia ta.

...

O, demone nebun, tărie!
Omoară-mi zilele de-acum.
Nimic de mine să se știe,
Să pot să fiu cum sunt, nebun.

Cătălin Daniel Batky, 26 ianuarie 2015, 12:53


vineri, 9 ianuarie 2015

DE GARĂ...


Un ger albastru a-nghețat în mine,
Mi-a stins un dor pe banca de la gară
Am așteptat un ultim tren cu tine
Un tren ce n-a vrut să apară.

De când aștept mi s-a trecut o viață
În gara rece, singură și veche
Mereu sunt primul, ultimul din față
Și veșnic singur, fără de pereche.

El, trenul cred că a murit pe șine
De pasagerul meu, nu știu nimic
Dar o minciună arde tare-n mine
Că va veni.. Dar n-a venit.

Și vreau să plec să nu te-aștept în gară
Aceeași întrebare o rostesc mereu
Dacă de dimineață vine trenul și e seară
A câta stație o să fiu și eu?

(Cătălin D. Batky, 09 ianuarie 2015, orele 21:29)


joi, 8 ianuarie 2015

DRUMURI STINSE...(MOMENTS VII)


Străine, am obosit să îmi tocesc gândurile în încercări zadarnice de a te găsi, am încetat să-ți caut glasul stins în umbrele trotuarelor stinghere și am uitat ca să trăiesc fără de mine însumi.
Pe drumurile strâmte m-am înghesuit alături de mulțimea de răni umblătoare, am vărsat lacrimi asemeni unei proaspete orfane și am înghițit în sec orice urmă de regret. Perfect bolnav am continuat să merg...

Mi-ai spus că toate ușile duc la tine, că te voi găsi mereu, la orice pas, însă nu ai spus la care dintre cei infiniți pe care i-am parcurs de când te vreau. Am cercetat fiecare ușă, dar de fiecare dată vedeam un alt chip de noroi. Nu ești tu. Nu ești.
Mi-am amintit când ai cântat alături de-o furtună și te-ai izbit melancolic de perdelele reci, așteptând o rază fină de soare. Am cântat și eu cu ploaia, vântul, vijelia, dar a fost o altă simfonie...
Am încercat să aleg din zece cuvinte măcar unul care oglindea adevărul, pentru că restul erau doar minciuni desprinse parcă din ziarele de scandal pe care le citesc în lipsa ta.
Știu că minți...minți asemeni unui Dumnezeu al minciunii, te prefaci că plângi doar să vezi dacă îmi pasă și te prefaci că râzi ca să vezi dacă mă doare..

De când te caut, am pierdut o viață și urmează să pierd și moartea, iubire.
M-am adăpostit într-un colț de fier, ca să nu simt căldura ce mă înconjoară..ca să îngheț orice lacrimă care vrea să curgă nestingherită pe obrazu-mi ars de atâtea drumuri și cărări.
Aș vrea să-mi fie frig,
Să-ngheț în cub de gheață,
Să te respir în lună,
Să te privesc în ceață,
Să-ți dau din țurțuri moartea,
Să-ți sting din răsuflări
Și apoi să te zdrobesc afară.
Am uitat...
Am uitat că nu te pot atinge, nu te pot vedea, nu îți pot simți ființa moartă pentru că nu mai știu cum. Mi-ai spus că ești peste tot și nicăieri, ești acolo unde te găsesc fără să te caut, acolo unde deschid ceva ce nu se poate închide, acolo unde te-am ascuns să nu mă pot răni.

Și ce să fac când rana nu o mai găsesc, când e atât de adâncă încât ar trebui să îmi dau trupul pe unul nou ca să mă vindec? Cum pot să vreau să mor când deja am ținut în brațe moartea și am încălzit-o cu fumuri fierbinți de țigări și vise?
Și ce să plâng când lacrimile se varsă doar pe interior? Ce să plâng, iubire? Cum să eliberez umbra prezenței tale din mine ce mă bântuie asemeni unei colonii de demoni frânți?

Aștept să te găsesc la orice pas și să îți spun că nu te-am căutat, am vrut doar să văd dacă mai exiști și altundeva sau ești doar în lumea mea...într-un ultim regret de ploaie caldă ți-am șoptit cu voce moartă „Te-am înșelat cu trotuarul, cu drumurile, cu pașii și cu furtuna...Mă poți ierta?”