Străine, am obosit
să îmi tocesc gândurile în încercări zadarnice de a te găsi, am încetat să-ți
caut glasul stins în umbrele trotuarelor stinghere și am uitat ca să trăiesc
fără de mine însumi.
Pe drumurile
strâmte m-am înghesuit alături de mulțimea de răni umblătoare, am vărsat
lacrimi asemeni unei proaspete orfane și am înghițit în sec orice urmă de
regret. Perfect bolnav am continuat să merg...
Mi-ai spus că toate
ușile duc la tine, că te voi găsi mereu, la orice pas, însă nu ai spus la care
dintre cei infiniți pe care i-am parcurs de când te vreau. Am cercetat fiecare
ușă, dar de fiecare dată vedeam un alt chip de noroi. Nu ești tu. Nu ești.
Mi-am amintit când
ai cântat alături de-o furtună și te-ai izbit melancolic de perdelele reci,
așteptând o rază fină de soare. Am cântat și eu cu ploaia, vântul, vijelia, dar
a fost o altă simfonie...
Am încercat să aleg
din zece cuvinte măcar unul care oglindea adevărul, pentru că restul erau doar
minciuni desprinse parcă din ziarele de scandal pe care le citesc în lipsa ta.
Știu că
minți...minți asemeni unui Dumnezeu al minciunii, te prefaci că plângi doar să
vezi dacă îmi pasă și te prefaci că râzi ca să vezi dacă mă doare..
De când te caut, am
pierdut o viață și urmează să pierd și moartea, iubire.
M-am adăpostit
într-un colț de fier, ca să nu simt căldura ce mă înconjoară..ca să îngheț
orice lacrimă care vrea să curgă nestingherită pe obrazu-mi ars de atâtea
drumuri și cărări.
Aș vrea să-mi fie
frig,
Să-ngheț în cub de
gheață,
Să te respir în
lună,
Să te privesc în
ceață,
Să-ți dau din
țurțuri moartea,
Să-ți sting din
răsuflări
Și apoi să te
zdrobesc afară.
Am uitat...
Am uitat că nu te
pot atinge, nu te pot vedea, nu îți pot simți ființa moartă pentru că nu mai
știu cum. Mi-ai spus că ești peste tot și nicăieri, ești acolo unde te găsesc
fără să te caut, acolo unde deschid ceva ce nu se poate închide, acolo unde
te-am ascuns să nu mă pot răni.
Și ce să fac când
rana nu o mai găsesc, când e atât de adâncă încât ar trebui să îmi dau trupul
pe unul nou ca să mă vindec? Cum pot să vreau să mor când deja am ținut în
brațe moartea și am încălzit-o cu fumuri fierbinți de țigări și vise?
Și ce să plâng când
lacrimile se varsă doar pe interior? Ce să plâng, iubire? Cum să eliberez umbra
prezenței tale din mine ce mă bântuie asemeni unei colonii de demoni frânți?
Aștept să te găsesc
la orice pas și să îți spun că nu te-am căutat, am vrut doar să văd dacă mai
exiști și altundeva sau ești doar în lumea mea...într-un ultim regret de ploaie
caldă ți-am șoptit cu voce moartă „Te-am înșelat cu trotuarul, cu drumurile, cu
pașii și cu furtuna...Mă poți ierta?”
