joi, 30 ianuarie 2014

ULTIMA RIMĂ DE ADIO (PENTRU TINE)


Am mai privit o dată-n urmă,
Să văd cu ultima privire
Cum visul, zile albe curmă
Și demon, mușcă din iubire

Am mai iertat a mia oară,
Am vrut să fiu părtaș durerii
Să văd ce zeu și cum te-omoară
Adânc, la capătul iubirii

A mai zăcut o șansă beată-n mine,
Dar a pierit când ai ucis-o-n treacăt
Iar nemonstrul ce te-a vrut pe tine
L-ai dezlegat atunci, amar, din lacăt

S-a avântat prea tare în iubire...
Mai vrea și crede în priviri ce-l fură,
Dar când aude litere de tine
Privirea-i este neagră și-nghețată ură

ADIO...corb mereu flămând,
În zâmbete de mort îți spun de astăzi „Numai bine”.
ADIO...bulgăr de pâmânt,
Să te sfărâmi așa cum m-ai sfărmat pe mine
                               (Cătălin D. 26.01.2014, 02:00 am)


duminică, 12 ianuarie 2014

MOMENTS...(V)



- De ce întârzie mereu? Doar știe că nu îmi place să aștept.
Pe urmele noroioase ce duceau spre nicăieri, auzeam pașii imposibili ai unui suflet mult prea mort pentru a mai ajunge la timp...către timp.
„Iubire..iubire mă auzi?”
Așteptam în zadar să văd și trupul suav acoperit de cârpe scumpe sosind alături de sunet, pentru că timpul nu îi era deloc prieten ci mai degrabă cel mai puternic adversar.
- Mai stau zece minute și plec. Azi nu e ziua mea norocoasă. 
Pe strada acoperită de tristețe murdară căzută de undeva de sus, treceau mulți oameni, pași mulți, pași repezi, pași adânci, pași grei, pași mărunți, pași...
„Iubire..am ajuns. Îmi pare rău că a trebuit să aștepți după mine, dar știi, a fost aglomerație și plouă, vezi bine, se circulă destul de greu, și taxi-ul a intrat într-o coadă infernală și apoi o groapă și..”
Puteam să jur că îl auzeam sosind mai mult decât atât, îi vedeam haina fluturând în vânt și fața lovită de picăturile de ploaie ce cădeau într-una, spălând trupurile murdare de păcatele unei zile bune.
Trecuse mai bine de o jumătate de oră. Așteptam să apară..știam că o să apară, trebuia să apară, nu puteam să concep ideea în care o să trebuiască să plec singur pe drumul noroios.
- Superb, o să înceteze ploaia și o să se ridice ceața..Excelent. Mai stau zece minute și plec.
Undeva, departe, s-a auzit zgomotul unei ciocniri violente între două fiare . Consecințele se puteau distinge printre urletele demonice și suspinele adânci care pesemne au îngropat anticipat trupurile dragi desprinse din furia metalelor imobilizate definitiv.
„Iubire..te rog, hai să plecăm. Se face frig, se întunecă, se ridică ceața.”
- De ce? De ce a trebuit să depășească?  
- De ce el? De ce tocmai el? A plecat azi de acasă grăbit, avea o întâlnire și...
- Sunteți bine? Nu v-a spus unde se duce?
- O întâlnire importantă pe care o aștepta de multă vreme, era încântat, s-a îmbrăcat în cele mai frumoase haine pe care le-a avut, s-a aranjat așa cum nu a mai făcut-o niciodată, camera lui încă miroase a parfum..
- S-a grăbit, spuneți. Probabil că asta l-a determinat să calce accelerația la maxim pentru a nu întârzia.
O să vă rog să așteptați câteva minute, o să revin eu sau colegul să vă spunem ce s-a hotărât, deși știm cu toții care e deznodământul.
- De ce el..de ce el..de ce el?
Soarele invizibil își anunțase plecarea subtilă și luna, la fel de invizibilă își începuse programul de veghe. Stelele erau și ele prezente pe undeva, însă lipsea una. 
„Îmi pare rău, am ajuns cât am putut de repede, a trebuit să mă strecor prin coloana infernală și să alerg prin mulțime, dar am ajuns. Sunt aici.”
Un văl de aer aburiu se ridica din noroiul devenit roșiatic. Pentru o secundă, am crezut că-l văd cum se luptă cu zidul de ceață și încearcă să îl spargă. 
- Mă scuzați că vă deranjez, îmi puteți spune cât este ceasul?
Se uita la mine cu ochii mari, lucioși, întrebători. Pardesiul vinețiu îi acoperea trupul bolnăvicios și palid, iar pălăria îi lăsa la vedere doar niște plete cenușii, la fel de lucioase precum privirea.
- Mai stau zece minute și plec.



vineri, 3 ianuarie 2014

MOMENTS...(IV)


„Ai observat și tu că de fiecare dată când vorbesc cu tine începe să plouă?”
-Of, băga-mi-aș, iar am uitat umbrela.
„Știi, ai putea să rămâi aici dacă vrei..”
Geamul întredeschis făcea să aud acustica perfectă a stropilor grei de ploaie care cădeau, dându-și ultima suflare pe asfaltul murdărit. Voiam să mă apropii de geam și să-l închid, sunetele sinucigașe erau prea puternice și mă făceau să tresar de la fiecare moarte.
-De ce plouă? E mijlocul iernii!
„Iubire, deschide puțin geamul, aș vrea să număr picăturile de ploaie..cel puțin toate până ce ai să cazi în brațele mele...și atunci aș fi ocupat cu altceva.”
Ploaia nu înceta să ucidă și voiam să se termine, puteam vedea rămășițele unor fărâmituri de suflete cum atârnau dintr-o parte în alta a geamului. 
-Geamul ăsta blestemat! Nu mai suport atâta pedeapsă.
Am încercat să împing mânerul „călăului”, dar o siluetă neagră mi-a distras atenția.
„Înțeleg că nu vrei să te uiți la mine, dar lasă-mă să ascult cântecul acela..mereu îl ascult, iar fiecare notă îmi amintește de tine. O să mă prefac că nu sunt aici, o să mă prefac că nici tu nu ești și nu ai fost niciodată, doar lasă-mă, te rog, să-l ascult un minut. Îți promit că o să plec departe, departe de tine și de tot ce mă înconjoară, în acel minut o să fiu mort. Oare cum o să te simți?”
-Nu o să mai ajung azi acasă, sunt sigur. Cine ești și ce urmărești? Vrei să intri să servești un ceai cald? 
Preț de o secundă m-am pierdut.
„Iubire, știi ce bine e să mori pentru un minut? De ce nu încerci și tu, poate ai să vrei să mă privești măcar până închizi ochii...înțeleg. Cred că tu ai început de mult să mori..și nu știu ce cântec ai ascultat, dar aș vrea să ți-l cânt zi de zi, doar să știu că zaci aici...lângă mine.”
...
„Auzi..auzi? E cântecul ce mă cheamă pe mine. Uite, probabil că nu o să observi, dar o să mai mor câteva minute. Auzi...?”