REGRETE (II)

...
Înainte:
Or să fie nunți de aur și de-argint,
Mult peste a ta vecie,
Doar iertarea mea , în viață,
Niciodată n-o să vie.
...

O văd, cu ochii plini de stele,
Întinde brațele învinsă,
O, doamnă scumpă!
Mă mai vrei cunoaște?
Nu-s eu căruia i-ai dat pașii,
L-ai învățat să scrie, să grăiască...
Nu ești tu cea dintâi minune a vieții mele?


O văd, cu un picior intrat în groapă,
Îmi strigă numele-n ecou,
O, doamnă scumpă!
Ce vrei a-mi spune astăzi?
Ți-e dor de cel ce ți-a promis vecie,
Ai vrut să-l știi un om atunci...
De ce nu-s eu acela care patu-ți sapă?


O văd, închis-a ochii spre uitare,
În gloată, lacrimile curg,
O, doamnă scumpă!
Câte ai vrut să mă întrebi?
Amar ți-a fost sfârșitul, tânără femeie,
Chiar de nu știi, ți-o spun în grabă,
Îmi blestem zilele, îmi cer iertare, doamnă,
Și dacă ți-aș spune acum, numele tău, mamă,
Nimeni n-ar crede, ... atât de aspru doare!

Și la final:
Or plânge apele amar în stânci,
Mult peste a ta coroană,
Măcar atunci, n-ai să mai plângi,
S-aștepți iertare...mamă.

           
                                                             (Mai, 21, 2015, 11:57 AM, Cătălin D. Batky)

ATUNCI VEI ŞTII CÂT AM IUBIT...

Când viaţa îţi va scrie multe rânduri,
Pierdut, orbit, rămas fără reper,
Să-mi cauți fața...
Te va privi stingher
Un zâmbet stins în patru scânduri.

La ceas de seară înecat albastru în alcool,
Zdrobit, învins în fumuri de țigări,
Să-mi cauți glasul...
Te va lovi din zări
Un vânt prea aspru și prea gol.

Te vei trezi din cea mai rea iluzie,
Dezorientat, vei încerca în scris,
Să-mi cauți ochii...
Te-or oglindi în vis
Și trist, în vreme prea târzie.

Să nu uiți niciodată ce ți-am zis,
Rănit de trupuri reci, cu răni închise,
Să-mi cauți gândul...
Prin porțile închise
Nu o să vezi nimic...
Atunci vei știi și tu cât am iubit.

                                                              (Cătălin D. Batky, 06 iulie 2015, matinal) 

POST SCRIPTUM

Astăzi am plecat.

Astăzi am visat.

Astăzi am murit.

Astăzi..am înviat.

Astăzi am renunțat.

Astăzi am învățat.

Astăzi am râs.

Astăzi am plâns.

Astăzi am vrut.

Astăzi am căzut.

Astăzi am oftat.

Astăzi am câștigat.

Astăzi..am plecat.

Astăzi am învins. Temeri și vise, idealuri și prostii, astăzi le-am parcurs pe toate. Am înțeles că nu pot înțelege, am învățat că nu pot să rețin.

Am visat că se va termina firesc, am să îmi dau sufletul într-un ultim fum, întins pe spate, pe un pat străin. Cu umerii goi și o cămașă pătată de regrete, o scrumieră îmbibată de păcatele nocturne și de lacrimile oarbe aruncate pe podea, mă văd gol, sec, uitat, ascuns. Soarele va răsări curând și eu voi fi doar amintirea din „acea noapte când el a făcut dragoste cu moartea”.

O ultimă țigară înainte de lumină și un ultim oftat greu care își spune eternul sfârșit printre priviri amare...a știut întotdeauna că așa se va sfârși? Ar fi vrut să plece oare în lumina lunii palide, să mă lase pe mine acolo să mă zbat în cele de pe urmă chinuri?

A stat totuși și a privit cum moartea absoarbe fiecare sunet, fiecare geamăt din trupul obosit, din interiorul gol.

După lumină, întunericul s-a izbit grotește de sufletul prea plin și gol deopotrivă. Am simțit cum sfârșitul se transpune în imagini vechi, fantomatice dintr-un trecut pe care nu-l cunoșteam.

La început a fost sfârșitul, și sfârșitul a fost începutul.

L-am văzut pe Dumnezeu și nu a fost cu nimic mai bun decât mine.

Am fost demon, înger, trup și din nou, demon.

Aripile le-am lăsat pe patul străin unde mi-am petrecut cel mai așteptat ceas din timpul nesfârșit. A fost ultimul sau poate primul.

Astăzi am plecat.

Astăzi am plecat.

Astăzi.

DE GARĂ...

Un ger albastru a-nghețat în mine,

Mi-a stins un dor pe banca de la gară

Am așteptat un ultim tren cu tine

Un tren ce n-a vrut să apară.

De când aștept mi s-a trecut o viață

În gara rece, singură și veche

Mereu sunt primul, ultimul din față

Și veșnic singur, fără de pereche.

El, trenul cred că a murit pe șine

De pasagerul meu, nu știu nimic

Dar o minciună arde tare-n mine

Că va veni.. Dar n-a venit.

Și vreau să plec să nu te-aștept în gară

Aceeași întrebare o rostesc mereu

Dacă de dimineață vine trenul și e seară

A câta stație o să fiu și eu?

(Cătălin D. Batky, 09 ianuarie 2015, orele 21:29)

AȘ VREA SĂ TE UCID...

Aș vrea să te ucid în miez de noapte,

Să-ți fiu sicriu și coasă,

Cuțit în sânge fiert.

Aș vrea să te ucid în patru șoapte,

Să-ți fiu cruce și groapă,

Aș vrea să te ucid, am obosit să iert.

Aș vrea să te sfărâm în vârf de munte,

Să-ți iau eu aerul,

Să te zdrobesc în vid.

Aș vrea să te arunc în timpurie punte,

Să-ți fiu eu cerul,

Și când vei râde strașnic, aș vrea să te ucid.

Aș rupe eu din catacombe moartea,

Să-ți fac cadou,

Să te străpung.

Aș vrea să îți semnez eu soarta,

S-o ai din nou,

Și-atunci din brațul vieții să te smulg.

Aș vrea să te ucid printre trotuare,

Să-ți plimb fantoma,

Să te văd.

Aș vrea să-ți cânt acorduri funerare,

Să râd în timp,

Și-apoi să te ucid în cel mai blând prăpăd.

Ai înțeles prea bine...

Aș vrea să te ucid cu zâmbetul pe buze,

În urletele tale să-mi cânte agonia,

Pe clapele de pian, printre atâtea muze,

Doar tu să cânți cu moartea ta pe buze,

Și trupu-ți ce se zbate, să-ncheie simfonia.

Aș vrea să te ucid de azi spre mâine,

În chinurile vieții să te mai țin de sclav,

Să-ți văd doar ochii negri, arși, de câine,

Aș vrea să te ucid și azi și mâine.

Cătălin D. Batky, 28 august 2014

ULTIMA RIMĂ DE ADIO (PENTRU TINE)

Am mai privit o dată-n urmă,
Să văd cu ultima privire
Cum visul, zile albe curmă
Și demon, mușcă din iubire

Am mai iertat a mia oară,
Am vrut să fiu părtaș durerii
Să văd ce zeu și cum te-omoară
Adânc, la capătul iubirii

A mai zăcut o șansă beată-n mine,
Dar a pierit când ai ucis-o-n treacăt
Iar nemonstrul ce te-a vrut pe tine
L-ai dezlegat atunci, amar, din lacăt

S-a avântat prea tare în iubire...
Mai vrea și crede în priviri ce-l fură,
Dar când aude litere de tine
Privirea-i este neagră și-nghețată ură

ADIO...corb mereu flămând,
În zâmbete de mort îți spun de astăzi „Numai bine”.
ADIO...bulgăr de pâmânt,
Să te sfărâmi așa cum m-ai sfărmat pe mine
                               (Cătălin D. 26.01.2014, 02:00 am)

MOMENTS...(V)

- De ce întârzie mereu? Doar știe că nu îmi place să aștept.
Pe urmele noroioase ce duceau spre nicăieri, auzeam pașii imposibili ai unui suflet mult prea mort pentru a mai ajunge la timp...către timp.
„Iubire..iubire mă auzi?”
Așteptam în zadar să văd și trupul suav acoperit de cârpe scumpe sosind alături de sunet, pentru că timpul nu îi era deloc prieten ci mai degrabă cel mai puternic adversar.
- Mai stau zece minute și plec. Azi nu e ziua mea norocoasă. 
Pe strada acoperită de tristețe murdară căzută de undeva de sus, treceau mulți oameni, pași mulți, pași repezi, pași adânci, pași grei, pași mărunți, pași...
„Iubire..am ajuns. Îmi pare rău că a trebuit să aștepți după mine, dar știi, a fost aglomerație și plouă, vezi bine, se circulă destul de greu, și taxi-ul a intrat într-o coadă infernală și apoi o groapă și..”
Puteam să jur că îl auzeam sosind mai mult decât atât, îi vedeam haina fluturând în vânt și fața lovită de picăturile de ploaie ce cădeau într-una, spălând trupurile murdare de păcatele unei zile bune.
Trecuse mai bine de o jumătate de oră. Așteptam să apară..știam că o să apară, trebuia să apară, nu puteam să concep ideea în care o să trebuiască să plec singur pe drumul noroios.
- Superb, o să înceteze ploaia și o să se ridice ceața..Excelent. Mai stau zece minute și plec.
Undeva, departe, s-a auzit zgomotul unei ciocniri violente între două fiare . Consecințele se puteau distinge printre urletele demonice și suspinele adânci care pesemne au îngropat anticipat trupurile dragi desprinse din furia metalelor imobilizate definitiv.
„Iubire..te rog, hai să plecăm. Se face frig, se întunecă, se ridică ceața.”
- De ce? De ce a trebuit să depășească?  
- De ce el? De ce tocmai el? A plecat azi de acasă grăbit, avea o întâlnire și...
- Sunteți bine? Nu v-a spus unde se duce?
- O întâlnire importantă pe care o aștepta de multă vreme, era încântat, s-a îmbrăcat în cele mai frumoase haine pe care le-a avut, s-a aranjat așa cum nu a mai făcut-o niciodată, camera lui încă miroase a parfum..
- S-a grăbit, spuneți. Probabil că asta l-a determinat să calce accelerația la maxim pentru a nu întârzia.
O să vă rog să așteptați câteva minute, o să revin eu sau colegul să vă spunem ce s-a hotărât, deși știm cu toții care e deznodământul.
- De ce el..de ce el..de ce el?
Soarele invizibil își anunțase plecarea subtilă și luna, la fel de invizibilă își începuse programul de veghe. Stelele erau și ele prezente pe undeva, însă lipsea una. 
„Îmi pare rău, am ajuns cât am putut de repede, a trebuit să mă strecor prin coloana infernală și să alerg prin mulțime, dar am ajuns. Sunt aici.”
Un văl de aer aburiu se ridica din noroiul devenit roșiatic. Pentru o secundă, am crezut că-l văd cum se luptă cu zidul de ceață și încearcă să îl spargă. 
- Mă scuzați că vă deranjez, îmi puteți spune cât este ceasul?
Se uita la mine cu ochii mari, lucioși, întrebători. Pardesiul vinețiu îi acoperea trupul bolnăvicios și palid, iar pălăria îi lăsa la vedere doar niște plete cenușii, la fel de lucioase precum privirea.
- Mai stau zece minute și plec.

MOMENTS...(IV)

„Ai observat și tu că de fiecare dată când vorbesc cu tine începe să plouă?”
-Of, băga-mi-aș, iar am uitat umbrela.
„Știi, ai putea să rămâi aici dacă vrei..”
Geamul întredeschis făcea să aud acustica perfectă a stropilor grei de ploaie care cădeau, dându-și ultima suflare pe asfaltul murdărit. Voiam să mă apropii de geam și să-l închid, sunetele sinucigașe erau prea puternice și mă făceau să tresar de la fiecare moarte.
-De ce plouă? E mijlocul iernii!
„Iubire, deschide puțin geamul, aș vrea să număr picăturile de ploaie..cel puțin toate până ce ai să cazi în brațele mele...și atunci aș fi ocupat cu altceva.”
Ploaia nu înceta să ucidă și voiam să se termine, puteam vedea rămășițele unor fărâmituri de suflete cum atârnau dintr-o parte în alta a geamului. 
-Geamul ăsta blestemat! Nu mai suport atâta pedeapsă.
Am încercat să împing mânerul „călăului”, dar o siluetă neagră mi-a distras atenția.
„Înțeleg că nu vrei să te uiți la mine, dar lasă-mă să ascult cântecul acela..mereu îl ascult, iar fiecare notă îmi amintește de tine. O să mă prefac că nu sunt aici, o să mă prefac că nici tu nu ești și nu ai fost niciodată, doar lasă-mă, te rog, să-l ascult un minut. Îți promit că o să plec departe, departe de tine și de tot ce mă înconjoară, în acel minut o să fiu mort. Oare cum o să te simți?”
-Nu o să mai ajung azi acasă, sunt sigur. Cine ești și ce urmărești? Vrei să intri să servești un ceai cald? 
Preț de o secundă m-am pierdut.
„Iubire, știi ce bine e să mori pentru un minut? De ce nu încerci și tu, poate ai să vrei să mă privești măcar până închizi ochii...înțeleg. Cred că tu ai început de mult să mori..și nu știu ce cântec ai ascultat, dar aș vrea să ți-l cânt zi de zi, doar să știu că zaci aici...lângă mine.”
...
„Auzi..auzi? E cântecul ce mă cheamă pe mine. Uite, probabil că nu o să observi, dar o să mai mor câteva minute. Auzi...?”

O CLIPĂ DE UITARE..

Din toate câte s-au trăit,
Din toate câte au murit,
Din fiecare rană care doare,
Vreau doar..o clipă de uitare.

Din toate stelele ce le-am privit,
Din toate nopțile ce le-am iubit,
Din fiecare oră care doare,
Vreau doar..o clipă de uitare.

Din toate zilele ce au trecut,
Din toate gândurile dintr-un minut,
Din fiecare lacrimă ce curge cu ardoare,
Vreau doar..o clipă de uitare.

Din toate lacrimile care-au plâns,
Din toate chinurile care astăzi m-au răpus,
Din fiecare zgârietură aspră de pură agonie,
Vreau  doar..o clipă să îți dau și ție... 
 

SEMN DE ÎNTREBARE..(I)

În câte rime poți ascunde moarte
În câte voci un marș funebru poți să cânți
Și-n câte lacrimi poți ucide toate
Sau..poate nici nu poți să plângi ...

În ce priveliști sumbre mă învălui
În care cer albastru stins mă-ndemni
Și-n care nuanță vie vrei să nărui
Acel șoptit în care azi mă chemi ...

Pe câte drumuri ai umblat fără de mine
Pe câte poduri triste ori pustii m-ai căutat
Și-n care poartă alb-au râs de tine
Sau..poate nici nu ai umblat ...

Prin câte stele-n miezul nopții m-ai numit
Prin câți fiori în tremur m-ai simțit aproape
Și-n câte versuri scrise-ai amintit
Acel șoptit ce-ți calc-amar și greu pe pleoape ...

În câte strofe poți trăi o veșnicie
În câte întrebări vrei să te-ngropi
Și-n câte nopți cu lună plină și târzie
Îți cânți înmormântare fără popi ...

În câte paturi goale iubire ai strigat
În câte perne și cearșafuri ai ascuns păcate
Și-n câte draperii albastr-ai suspinat
În câte rime poți ascunde moarte ...           
                                                         (Cătălin D. Batky, 02.10.2013, 13:45)