Mă uitam în gol și nu știam ce să spun sau ce să fac, totul mă ducea la același peisaj grotesc. Simțeam bătăile unei inimi mult prea tinere, mult prea rapide pentru a putea fi încetinite de o lovitură de cuțit.
„Plombe, ah? Dureri?”
Ochii îi ieșeau din orbite și atunci am prins momentul oportun, momentul pe care îl aștepta cu atâta nerăbdare.
-Te crezi în stare? De fiecare dată când ai aruncat nu ai nimerit decât oglinda. Ce te face să crezi că acum o să fie diferit?
„Dacă aș vedea că-ți pasă, probabil aș arunca din nou în oglindă, dar acum, tot ce vreau este să-ți văd oasele cum urlă în agonie după o bucățică de carne. Hah, acum chiar mă poți numi nebun, pentru că recunosc, am devenit unul, și încă unul extrem de bun..”
O ultimă privire apocaliptică mi se derula înainte și credea că o să apăs pe „rewind” sau pe „fast forward”, însă era prea târziu, sacrificasem fiecare parte bună din mine pentru nimic, pentru un nimic pe care aveam să îl descopăr după un timp.
-Aruncă-l naibii odată, ce mai aștepți? Nu ești în stare, nu ai fost niciodată, recunoaște.
„Dureri? Ha, cred că glumești. Am fost înjunghiat cu atâtea cuțite încât le cunosc după lamă. Doar că tu ai prea multe ca să le țin socoteala. Da chiar, de unde le scoți? Știi ce? Nu mai contează, m-ai ucis cu fiecare, e rândul meu acum, bestie. Na, ține asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta...”
Cearșaful duhnea a minciuni și a trădări infecte, iar înăuntru stagna un miros de răzbunare.
Vroiam să fug, dar apoi mi-am dat seama că nu aveam unde să fug, eram deja în drum spre...
„Ah, ți-am simțit ultima suflare, gemetele strânse în perdele s-au eliberat din strânsoare și am vrut să te mai ucid o dată, măcar încă o dată, m-a făcut să mă simt atât de bine, atât de important.
Uitasem o chestie: ai aici niște oase care întreabă de o bucată de carne.”
