CU OCHI MURDARI...

...
Picături de apă dulce se vărsau dintr-un cer infinit,
Căldură de vară târzie îmi brăzda adânc privirea,
Un soare negru, uitat și gol într-un alt asfințit,
Mă săruta prin păr și mă pierdeam cu firea...
Ascultam un cântec trist în trei acorduri line,
Din când în când, mă mai uitam în urmă și oftam,
Și luminat de luna unei nopți prea albe și pustie,
Prin zeci de mii de gânduri șterse..da, plângeam...
Din cer albastru întuneric limpede și clar,
Mai văd și azi fantoma ce mă bântuia în vreme,
Și chiar de astăzi m-am mutat cu gândul pe un alt trotuar..
Cu ochi murdari te mai aud cum cânți blesteme..
...
Și tot albastrul cerului intunecat, limpede și clar,
Într-o clipită-i negru vesel rupt amar, murdar.

MOMENTS..(II)

...
Altă dimineață sau poate tot aceeași mi se perindă prin fața ochilor brăzdați de culorile moarte din camera cenușiu-violetă.
Același pat îmbrăcat în cearșaf alb de mătase ridată, aceleași perne cu aceeași mireasmă de necunoscut.
-Ce vis aiurea mi se perindă prin pleoape? Și unde a dispărut străinul?
„Sunt chiar aici, zâmbărici.”
-De ce nu mă trezesc odată?
„Dar ești treaz, ochii tăi strălucesc în lumina soarelui.”
-Ce naiba? Vorbesc cumva singur?
„Nu mă vezi? Stau chiar lângă tine. Uite..dă-mi voie să îți șterg lacrima care îți traversează acum obrazul fierbinte..lasă-mă să..”
-Ce naiba..
Am cedat. M-am aplecat asupra lui ca un val furios ce lovește o stâncă solitară și l-am udat cu săruturi lungi și lacrimi calde apărute de nicăieri.
-Îți place? Simți și tu?
„Termină, zâmbărici și vino lângă mine.”
-Îți place? Simți și tu ce simt și eu?
„Ți-am zis, lasă perdeaua aia și vino lângă mine.”
Am continuat să umezesc stânca solitară și să mă izbesc de ea până ce m-a stors de puteri și m-a lăsat frânt, căzut pe o margine de pat.
-Cred că nu ți-a plăcut. Nu spui nimic.
„De ce nu vrei să te apropii? Nu vreau să-ți fac rău, vreau doar să te ajut. Știi, cu tine mă simt...important, iubit, împlinit.”
-Poate totuși era mai bine să nu te chem, poate ar trebui să pleci.
În timp ce stăteam culcat și contemplam la un cer alb imaculat, am simțit un fior și o răceală care m-a pătruns în totalitate.
„Și totuși, de ce nu vrei să te așezi aici? Îți place să stai la geam? Se face cam răcoare..ai putea să-l închizi, nu vreau să răcești.”
-Te rog, sărută-mă. Mă simt singur. Mi-e frig. Strânge-mă în brațe și fă-mă viu din nou.
„Încep să cred că nu mă prea placi, zâmbărici. Spune-mi dacă greșesc.”
-De ce? De ce stai acolo? De ce mă lași aici singur și gol? Nu vezi că am nevoie de tine?
„Am înțeles. Lasă-mă măcar să îți mai sărut fruntea și să îți fac un masaj, poate îți revii.”
Mi-am întors privirea către colțul unde stătea și privea învins. Mi-am ridicat capul și i-am spus cu un glas stins să vină la mine. M-a privit suspect și s-a apropiat, timid și în același timp precaut, de parcă i-aș fi întins vreo capcană.
-Nu vreau să pleci, înțelegi? Fără tine sunt pierdut, pierdut de tot.
Am sorbit ultima picătură din ceașca amară și m-am ridicat. M-a prins ușor de mână și mi-a spus că vrea să îmi spună ceva important doar că nu știe cum să o facă.
„Încă ți-e foame? Pot să îți pregătesc ceva?”
-Știi, deși nu vorbești, nici nu e nevoie, felul în care mă privești îmi spune mai mult decât aș vrea să știu.
„Perfecțiunea întruchipată nu există, zâmbărici. Însă dacă ai să cauți exact opusul, o să vezi câtă perfecțiune se ascunde în jur.”
-Dar nu te vreau perfect, nu ești perfect, nu cred că o să fi vreodată perfect! Înțelegi?
„Cred că te-am plictisit, hai să schimbăm subiectul.”
-Bine. Și vrei să discutăm despre..
Ziua a trecut pe nesimțite și noaptea la fel. Am apucat doar să văd prin perdele razele unui soare cald aflat la apusul mult așteptat.
...

MOMENTS..(I)

...

Tic-tac, tic-tac, tic-tac.
Ticăitul enervant al ceasului m-a readus la realitate.
Unde sunt?
Ce caut aici?
Și mai ales..el cine e?
Am început să tremur și inima a luat-o într-un tango de neliniște. Am privit cu rușine pereții de o nuanță cenușie spre violet și scrumiera plină de lacrimile arse ale unor inimi fumate de câteva nopți. 
Sticla roșiatică zăcea și ea pe masa lipsită de orice fel de emoție, iar paharele goale așteptau parcă să fie îmbrăcate în licoarea ce le împânzea doar marginile fine.
Am vrut să mă ridic și să fug, însă ceva mă ținea în captivitate și mă simțeam legat cu un lanț de o strânsoare inimaginabilă.
Ochii începeau să strângă tot felul de imagini stranii dintr-un loc despre care nu știam absolut nimic, imagini ale unui trup pe care nu îl mai văzusem în viața mea, imagini ale unor momente pe care nu mi le aminteam.
Tot ce știam este că trebuia să mă trezesc acasă.
- Bună dimineața, zâmbărici. Cum ai dormit?
„Bine, mulțumesc, dar tu cine ești?”
-Știi, dintre toți, cu tine m-am simțit cel mai bine.
„Bine, mulțumesc, dar îmi spui și mie cine ești?”
-De ce nu spui nimic, iubire? Ai pățit ceva?
„Nu mă auzi? Te-am întrebat cine ești?”
-Mă îngrijorezi, zâmbărici. Ce e cu tine?
„Cine ești? De unde mă cunoști? De ce nu spui nimic?”
-Poate că nu trebuia să-ți spun toate lucrurile acelea aseară, ai fost destul de șocat.
„Realizezi că nu știu cine ești și că nu te-am mai văzut în viața mea?”
-Ce-ai zice să bem o cafea și să...
„Ce-ai zice să mă lași naibii în pace? De ce nu spui nimic?”
Masa din bucătărie se scălda în lumina pală a unui soare fals, iar eu priveam absent pe geam. Peisajul era desprins dintr-un film pe care îl văzusem cu câțiva ani în urmă. Așteptam să aud ticăitul enervant și să mă trezesc acasă, dar ceasul nu mai ticăia, practic nici nu era niciun ceas pe noptiera din dormitorul străin.
Eram doar eu și străinul care mă pândea tacticos printre fărâmele de perdea căzute dintr-un cer alb imaculat.
-Ți-am mai spus că îmi place felul cum mă privești?
„Mamă, te rog, spune-mi că ești acasă..te rog! Mă auzi?”
-De ce nu spui nimic? 
„Mamă, vreau și eu o porție uriașă de cartofi prăjiți și o țigară din dulap. A, și dacă tot ești în bucătărie, pune-mi, te rog o ceașcă de cafea cu puțină scorțișoară. Mulțumesc.”
-Nu ți-e foame, zâmbărici? 
„Mamă, mai durează mult? Mi-e o foame de leșin..”
-Mă duc să-ți pregătesc ceva să mănânci. Ai poftă de ceva anume?
„Nu, tocmai îmi pregătește mama ceva. Nu te deranja, oricum nu ești real, nu exiști.”
-Știu de ce ai nevoie, un Pepsi cu gheață.
„Pune și puțin Jack în el dacă tot insiști..poate o să dispari până la urmă.”
-Mă întorc imediat.
„Nu te grăbi. De fapt, nu te mai întoarce niciodată.”
Goliciunea lui se întoarse din drumul spre ușă și cu un zâmbet luminat de același soare fals:
-Te iubesc.
„Mamă, m-ai chemat cumva la masă?”
...

DE ASTĂZI...COLINDĂM!

Fie ca această zi în care „s-a dat startul” la colindat și care prevestește bucuria nașterii Domnului, să ne surprindă împăcați, mulțumiți, fericiți și cu speranțe că binele ne bate la poartă și așteaptă să-l primim înăuntrul curții noastre sufletești.

Cad fulgii mari încet zburând,

Și-n casă arde focul,

Iar noi pe lângă mama stând

De mult uitarăm jocul.

De mult și patul ne-aștepta,

Dar cine să ne culce

Rugată, mama repeta

Cu glasul rar și dulce

Cum sta pe paie-n frig Hristos

În ieslea cea săracă,

Și boul cum sufla milos

Căldură ca să-I facă,

Draguț un miel cum I-au adus

Păstorii de la stână

Și îngeri albi cântau pe sus

Cu flori de măr în mână.

Și-auzi! Răsar cântări acum,

Frânturi dintr-o colindă,

Și vin mereu, s-opresc în drum,

S-aud acum în tindă --

Noi stam cu ochii pironiți

Și fără de suflare;

Sunt îngerii din cer veniți

Cu Ler, oi Domnul mare!

Ei cântă înălțător și rar

Cântări de biruință,

Apoi se-ntorc și plâng amar

De-a Iudei necredință,

De spini, de-ostași, și c-a murit...

Dar s-a deschis mormântul

Și El acum e-n cer suit

Și judecă pământul.

Și până nu tăceau la prag,

Noi nu vorbeam nici unul --

Sărac ne-a fost, dar cald și drag

În casă-ne Crăciunul.

Și când târziu ne biruia

Pe vatra caldă somnul,

Prin vis vedeam tot flori de măr

Și-n fașe, mic...pe Domnul.

                                 (George Coșbuc)