MOMENTS..(I)

...

Tic-tac, tic-tac, tic-tac.
Ticăitul enervant al ceasului m-a readus la realitate.
Unde sunt?
Ce caut aici?
Și mai ales..el cine e?
Am început să tremur și inima a luat-o într-un tango de neliniște. Am privit cu rușine pereții de o nuanță cenușie spre violet și scrumiera plină de lacrimile arse ale unor inimi fumate de câteva nopți. 
Sticla roșiatică zăcea și ea pe masa lipsită de orice fel de emoție, iar paharele goale așteptau parcă să fie îmbrăcate în licoarea ce le împânzea doar marginile fine.
Am vrut să mă ridic și să fug, însă ceva mă ținea în captivitate și mă simțeam legat cu un lanț de o strânsoare inimaginabilă.
Ochii începeau să strângă tot felul de imagini stranii dintr-un loc despre care nu știam absolut nimic, imagini ale unui trup pe care nu îl mai văzusem în viața mea, imagini ale unor momente pe care nu mi le aminteam.
Tot ce știam este că trebuia să mă trezesc acasă.
- Bună dimineața, zâmbărici. Cum ai dormit?
„Bine, mulțumesc, dar tu cine ești?”
-Știi, dintre toți, cu tine m-am simțit cel mai bine.
„Bine, mulțumesc, dar îmi spui și mie cine ești?”
-De ce nu spui nimic, iubire? Ai pățit ceva?
„Nu mă auzi? Te-am întrebat cine ești?”
-Mă îngrijorezi, zâmbărici. Ce e cu tine?
„Cine ești? De unde mă cunoști? De ce nu spui nimic?”
-Poate că nu trebuia să-ți spun toate lucrurile acelea aseară, ai fost destul de șocat.
„Realizezi că nu știu cine ești și că nu te-am mai văzut în viața mea?”
-Ce-ai zice să bem o cafea și să...
„Ce-ai zice să mă lași naibii în pace? De ce nu spui nimic?”
Masa din bucătărie se scălda în lumina pală a unui soare fals, iar eu priveam absent pe geam. Peisajul era desprins dintr-un film pe care îl văzusem cu câțiva ani în urmă. Așteptam să aud ticăitul enervant și să mă trezesc acasă, dar ceasul nu mai ticăia, practic nici nu era niciun ceas pe noptiera din dormitorul străin.
Eram doar eu și străinul care mă pândea tacticos printre fărâmele de perdea căzute dintr-un cer alb imaculat.
-Ți-am mai spus că îmi place felul cum mă privești?
„Mamă, te rog, spune-mi că ești acasă..te rog! Mă auzi?”
-De ce nu spui nimic? 
„Mamă, vreau și eu o porție uriașă de cartofi prăjiți și o țigară din dulap. A, și dacă tot ești în bucătărie, pune-mi, te rog o ceașcă de cafea cu puțină scorțișoară. Mulțumesc.”
-Nu ți-e foame, zâmbărici? 
„Mamă, mai durează mult? Mi-e o foame de leșin..”
-Mă duc să-ți pregătesc ceva să mănânci. Ai poftă de ceva anume?
„Nu, tocmai îmi pregătește mama ceva. Nu te deranja, oricum nu ești real, nu exiști.”
-Știu de ce ai nevoie, un Pepsi cu gheață.
„Pune și puțin Jack în el dacă tot insiști..poate o să dispari până la urmă.”
-Mă întorc imediat.
„Nu te grăbi. De fapt, nu te mai întoarce niciodată.”
Goliciunea lui se întoarse din drumul spre ușă și cu un zâmbet luminat de același soare fals:
-Te iubesc.
„Mamă, m-ai chemat cumva la masă?”
...