MOMENTS..(II)

...
Altă dimineață sau poate tot aceeași mi se perindă prin fața ochilor brăzdați de culorile moarte din camera cenușiu-violetă.
Același pat îmbrăcat în cearșaf alb de mătase ridată, aceleași perne cu aceeași mireasmă de necunoscut.
-Ce vis aiurea mi se perindă prin pleoape? Și unde a dispărut străinul?
„Sunt chiar aici, zâmbărici.”
-De ce nu mă trezesc odată?
„Dar ești treaz, ochii tăi strălucesc în lumina soarelui.”
-Ce naiba? Vorbesc cumva singur?
„Nu mă vezi? Stau chiar lângă tine. Uite..dă-mi voie să îți șterg lacrima care îți traversează acum obrazul fierbinte..lasă-mă să..”
-Ce naiba..
Am cedat. M-am aplecat asupra lui ca un val furios ce lovește o stâncă solitară și l-am udat cu săruturi lungi și lacrimi calde apărute de nicăieri.
-Îți place? Simți și tu?
„Termină, zâmbărici și vino lângă mine.”
-Îți place? Simți și tu ce simt și eu?
„Ți-am zis, lasă perdeaua aia și vino lângă mine.”
Am continuat să umezesc stânca solitară și să mă izbesc de ea până ce m-a stors de puteri și m-a lăsat frânt, căzut pe o margine de pat.
-Cred că nu ți-a plăcut. Nu spui nimic.
„De ce nu vrei să te apropii? Nu vreau să-ți fac rău, vreau doar să te ajut. Știi, cu tine mă simt...important, iubit, împlinit.”
-Poate totuși era mai bine să nu te chem, poate ar trebui să pleci.
În timp ce stăteam culcat și contemplam la un cer alb imaculat, am simțit un fior și o răceală care m-a pătruns în totalitate.
„Și totuși, de ce nu vrei să te așezi aici? Îți place să stai la geam? Se face cam răcoare..ai putea să-l închizi, nu vreau să răcești.”
-Te rog, sărută-mă. Mă simt singur. Mi-e frig. Strânge-mă în brațe și fă-mă viu din nou.
„Încep să cred că nu mă prea placi, zâmbărici. Spune-mi dacă greșesc.”
-De ce? De ce stai acolo? De ce mă lași aici singur și gol? Nu vezi că am nevoie de tine?
„Am înțeles. Lasă-mă măcar să îți mai sărut fruntea și să îți fac un masaj, poate îți revii.”
Mi-am întors privirea către colțul unde stătea și privea învins. Mi-am ridicat capul și i-am spus cu un glas stins să vină la mine. M-a privit suspect și s-a apropiat, timid și în același timp precaut, de parcă i-aș fi întins vreo capcană.
-Nu vreau să pleci, înțelegi? Fără tine sunt pierdut, pierdut de tot.
Am sorbit ultima picătură din ceașca amară și m-am ridicat. M-a prins ușor de mână și mi-a spus că vrea să îmi spună ceva important doar că nu știe cum să o facă.
„Încă ți-e foame? Pot să îți pregătesc ceva?”
-Știi, deși nu vorbești, nici nu e nevoie, felul în care mă privești îmi spune mai mult decât aș vrea să știu.
„Perfecțiunea întruchipată nu există, zâmbărici. Însă dacă ai să cauți exact opusul, o să vezi câtă perfecțiune se ascunde în jur.”
-Dar nu te vreau perfect, nu ești perfect, nu cred că o să fi vreodată perfect! Înțelegi?
„Cred că te-am plictisit, hai să schimbăm subiectul.”
-Bine. Și vrei să discutăm despre..
Ziua a trecut pe nesimțite și noaptea la fel. Am apucat doar să văd prin perdele razele unui soare cald aflat la apusul mult așteptat.
...