vineri, 18 octombrie 2013

O CLIPĂ DE UITARE..

Din toate câte s-au trăit,
Din toate câte au murit,
Din fiecare rană care doare,
Vreau doar..o clipă de uitare.

Din toate stelele ce le-am privit,
Din toate nopțile ce le-am iubit,
Din fiecare oră care doare,
Vreau doar..o clipă de uitare.

Din toate zilele ce au trecut,
Din toate gândurile dintr-un minut,
Din fiecare lacrimă ce curge cu ardoare,
Vreau doar..o clipă de uitare.

Din toate lacrimile care-au plâns,
Din toate chinurile care astăzi m-au răpus,
Din fiecare zgârietură aspră de pură agonie,
Vreau  doar..o clipă să îți dau și ție... 
 


joi, 17 octombrie 2013

SEMN DE ÎNTREBARE..(I)


În câte rime poți ascunde moarte
În câte voci un marș funebru poți să cânți
Și-n câte lacrimi poți ucide toate
Sau..poate nici nu poți să plângi ...

În ce priveliști sumbre mă învălui
În care cer albastru stins mă-ndemni
Și-n care nuanță vie vrei să nărui
Acel șoptit în care azi mă chemi ...

Pe câte drumuri ai umblat fără de mine
Pe câte poduri triste ori pustii m-ai căutat
Și-n care poartă alb-au râs de tine
Sau..poate nici nu ai umblat ...

Prin câte stele-n miezul nopții m-ai numit
Prin câți fiori în tremur m-ai simțit aproape
Și-n câte versuri scrise-ai amintit
Acel șoptit ce-ți calc-amar și greu pe pleoape ...

În câte strofe poți trăi o veșnicie
În câte întrebări vrei să te-ngropi
Și-n câte nopți cu lună plină și târzie
Îți cânți înmormântare fără popi ...

În câte paturi goale iubire ai strigat
În câte perne și cearșafuri ai ascuns păcate
Și-n câte draperii albastr-ai suspinat
În câte rime poți ascunde moarte ...           
                                                         (Cătălin D. Batky, 02.10.2013, 13:45)

                   

luni, 14 octombrie 2013

MONOLOG..ȘI UN TRANDAFIR






























Nu o să mă scuz pentru că am fost inactiv aici, nu o să îmi caut motive și nici nu o să dezbat această chestie, pentru că am altele de zis.
Zi de zi mă tot gândesc că s-ar putea să fie mai bine și că o să pot să găsesc drumul pe care îl caut, însă, e doar ceață, ceață și furtună, o furtună care nu mă lasă efectiv să pășesc, ci mă ține prizonier într-un colț murdar(o fi el murdar, dar măcar e primitor, deocamdată). 
În 2010, când am început să scriu pe acest blog(wow, 3 ani), aveam mari vise și mari speranțe pe viitor, și îl vedeam ca unul ... wow. În acea perioadă credeam că o să trec ușor prin ceea ce unii numesc „treapta de jos” și că o să ajung unde mi-am propus mai repede decât sunt programat defapt. Nu aș putea spune că am fost chiar un visător, ci mă gândeam că o chiriuță simpluță, o admitere la o facultă cât de cât okay(parcă engleză-japoneză voiam, ca după aia să mă reprofilez pentru română-engleză, uitasem că nu cunosc japoneza deloc, de unde să dau și admitere) și un part-time job, așa, cât să mai scot ceva bănuți chiar m-ar plasa bine...dar, și e un mare DAR, am uitat că la tot pasul în viață am întâlnit impedimente și tot felul de obstacole..unele chiar imposibil de evitat, și, odată ce mă lovesc de câte unul, îmi revin cam greu..
Da, neinteresantă toată avalanșa asta de cuvinte, știu, însă titlul spune tot: monolog. Pur și simplu îmi vorbesc mie, pentru că nu are cine altcineva să mă asculte, sau chiar dacă mă ascultă, mă condamnă și prefer varianta asta, în care, cel puțin eu nu mă condamn.
Câteva persoane mi-au spus că „ha, nu îți place să lucrezi, că nu știi ce e munca și bla bla bla”, deci acum o să răspund provocării ăsteia.
Prietene(sau mă rog, oameni buni-că sunteți mai mulți), fiecare din noi e diferit, iar dacă tu ai acasă la tine o vacă, un porc, un cal, o oaie, o capră sau ce puii mei mai poți avea, ai un pământ pe care îl lucrezi și te rupi în figuri că ești harnic, ia zi mă cu ce te ajută asta? Dureri de spate, de cap, de mâini și picioare, și nu ești conștient că poți face în orice clipă un infarct și te-ai dus pe pulă, vorba aia(de obicei nu vorbesc așa, dar o să mă argumentez mai jos ce anume m-a schimbat).
Știi vorba aia „nu duci nimic cu tine în pământ”, așa că, ia zi, ești mai tare ca mine, că ai vaci care îți dau de lucru? Ăsta ți-e ție rostul și idealul în viață? Mie nu.
Nu îmi place să îmi murdăresc mâinile pentru că au o anumită valoare „prețuiește rodul mâinilor tinere, și ele vor îmbătrâni mult mai frumos”. Cu ajutorul lor scriu, și ele mi-au pus eticheta de „artist” chiar dacă unul no-name, știu de ce sunt în stare și știu în ce categorie mă găsesc.
Se duce dracului viitorul în țara asta(bă și când v-aud că sunteți naționaliști îmi vine să vă tranșez, nu alta). Cum poți fi mândru de ceea ce se întâmplă acum în țară? Cum poți fi mândru de traiul românilor de aici? Poți? No dacă da, atunci ori ești ipocrit, ori ești prost. Îți place să fi mințit.
Nu vreau să fac politică, nu ăsta era scopul, ci doar să vorbesc puțin..în ultimele luni nu prea am avut ocazia.
...
M-am schimbat. Unii ar zice că o iau razna(poate așa o fi, cine știe), alții că nu gândesc. Dacă la voi logica stă într-un club sau o crâșmă, vă spun sincer, lăsați-o acolo unde este. La mine e în cap..și o folosesc. Și revin la idee, m-am schimbat. Factorii care au contribuit? Simplu: gunoaiele de oameni pe care i-am întâlnit în ultimele 5 luni, oamenii care au devenit gunoaie(nu o să exemplific), supradozele de prostie și incultură generală de care m-am lovit în ultimele luni și un sentiment de ură..ură ce mocnește undeva în mine. Ce urăsc? Tot. 
Sunt nebun? Da, sunt. Vreau și eu o cameră într-un sanatoriu cu oameni ca mine, care mai cred încă în iubirea nemuritoare, sacrificii pentru sacrificii și mai ales, în viață, oameni care mai cred că se poate și mai bine(nu la noi, dar se poate).
...
Mă uit ultima oară în spatele meu, la ceas,
E patru făr-un sfert, mă-ntreb cât timp mi-a mai rămas?
Nu știu, nu vreau, nu pot, nu am să cedez,
Aștept să vină un avion, să pot, să vreau, să decolez...
...
Liniște. Un lucru pe care nu pot să-l obțin.
Independență. Idealul meu.
Ca să închei, frumos, am scris o poezie, înțelegeți voi ce vreți din ea:


UN TRANDAFIR

Pe dormitorul astăzi rece,
Și luminat de raze seci,
Mă-ntorc în fiecare noapte
Și-aștept de mult, să nu mai pleci.

Îmi umplu cana sidefată,
Cu o licoare de alcool,
Privesc la fața ta crispată
Și la cearșaful mult prea gol.

Îmi vărs din sticla rea otravă
Pe buzele-mi mereu dulcii
Și-ascult cum inima întreabă:
Unde-ai plecat? Când o să vii?

Fantoma ta rămasă-ntreagă
Danseaz-acum, în fața mea.
Îmi pregătesc altă otravă,
Cu iz puternic de cafea.

Fundalul cântă în perdele
Iubire-n ritm de-adolescent
Și-observ, printre acorduri rele,
Maro devine transparent.

În plină glorie, fereastra,
Dezvăluind un cer senin,
Mă-ndeamnă să privesc la stele,
Gesticulând în mod cretin.

(2012, octombrie 21 - Cătălin Daniel Batky)