DIN NOU...

...
Azi am început să mă descarc. Sunt atâtea lucruri ce trebuiau spuse şi nu am avut niciodată ocazia să o fac. În cap mi se învârt o multitudine de întrebări care nu mă lasă să mă desprind.
- Cine eşti? Nu ştiu..ştiu doar cine ai fost când m-ai privit în ochi pentru prima dată. Tot ce a urmat..a fost rezultatul acelei încrucişări de priviri prea reală şi prea frumoasă.
- Îți mai pasă? Nici asta nu ştiu..ştiu doar că ți-a păsat în momentul în care te-am căutat şi am vrut să îți fiu aproape..pentru că, în telefon vocea este distorsionată şi nu reflectă frumosul. Am mers unde ai fost..pentru vocea aceea, voiam să o aud, clară şi vie..şi dătătoare de curaj, forță..încredere.
- Mă iubeşti? Dacă ştiu un lucru despre asta, este acela că..ai fost acolo. Mă doare să folosesc timpul trecut, am urât mereu să expun idei la trecut. M-ai iubit, poate, sau a fost o iluzie...provocată de priviri. Aş vrea să cred că iluziile dispar la timp scurt..nu țin în plasă sentimente, trăiri, amintiri.
- Te doare? Nu ştiu...te-am văzut în lacrimi, însă păreau a fi lacrimi de bucurie...lacrimi ce au născut nişte promisiuni pe care eu încă le țin. Nu eşti aici, nu pot spune că vei mai fii. Totuşi țin să îți spun că nu aş vrea să te doară. 
- De ce? Probabil nu voi ştii niciodată asta...nu cunosc motive suficient de bune. 
....
Îmi pare rău că ai pus punct acolo unde se potrivea şi virgula, dar hei...cine sunt eu să schimb sensul unei poveşti? Dacă de mic am fost obişnuit cu faptul că o poveste are mereu un final fericit, realitatea mi-a arătat că prea puține sunt acelea cu final frumos, majoritatea sfârşindu-se cu fum, alcool, tristețe şi întrebări fără răspuns.
Îmi pare rău că nu am reuşit să fiu ceea ce ai fi vrut, pentru că am fost mereu un tip ciudat, diferit, de neînțeles. 
Îmi pare rău că nu ți-am arătat cât de mult te iubesc, nu am ştiut niciodată să o fac. Deşi arta cuvintelor mi-e familiară...când vine vorba de tine nu prea îmi găsesc cuvinte potrivite.
Îmi pare rău că nu mai eşti aici.
Îmi pare rău.
rău.

Am uitat o ultimă întrebare şi răspunsul îl deții doar tu:
- Te vei întoarce? 

ULTIMA RIMĂ DE ADIO (PENTRU TINE)

Am mai privit o dată-n urmă,
Să văd cu ultima privire
Cum visul, zile albe curmă
Și demon, mușcă din iubire

Am mai iertat a mia oară,
Am vrut să fiu părtaș durerii
Să văd ce zeu și cum te-omoară
Adânc, la capătul iubirii

A mai zăcut o șansă beată-n mine,
Dar a pierit când ai ucis-o-n treacăt
Iar nemonstrul ce te-a vrut pe tine
L-ai dezlegat atunci, amar, din lacăt

S-a avântat prea tare în iubire...
Mai vrea și crede în priviri ce-l fură,
Dar când aude litere de tine
Privirea-i este neagră și-nghețată ură

ADIO...corb mereu flămând,
În zâmbete de mort îți spun de astăzi „Numai bine”.
ADIO...bulgăr de pâmânt,
Să te sfărâmi așa cum m-ai sfărmat pe mine
                               (Cătălin D. 26.01.2014, 02:00 am)

MOMENTS..(II)

...
Altă dimineață sau poate tot aceeași mi se perindă prin fața ochilor brăzdați de culorile moarte din camera cenușiu-violetă.
Același pat îmbrăcat în cearșaf alb de mătase ridată, aceleași perne cu aceeași mireasmă de necunoscut.
-Ce vis aiurea mi se perindă prin pleoape? Și unde a dispărut străinul?
„Sunt chiar aici, zâmbărici.”
-De ce nu mă trezesc odată?
„Dar ești treaz, ochii tăi strălucesc în lumina soarelui.”
-Ce naiba? Vorbesc cumva singur?
„Nu mă vezi? Stau chiar lângă tine. Uite..dă-mi voie să îți șterg lacrima care îți traversează acum obrazul fierbinte..lasă-mă să..”
-Ce naiba..
Am cedat. M-am aplecat asupra lui ca un val furios ce lovește o stâncă solitară și l-am udat cu săruturi lungi și lacrimi calde apărute de nicăieri.
-Îți place? Simți și tu?
„Termină, zâmbărici și vino lângă mine.”
-Îți place? Simți și tu ce simt și eu?
„Ți-am zis, lasă perdeaua aia și vino lângă mine.”
Am continuat să umezesc stânca solitară și să mă izbesc de ea până ce m-a stors de puteri și m-a lăsat frânt, căzut pe o margine de pat.
-Cred că nu ți-a plăcut. Nu spui nimic.
„De ce nu vrei să te apropii? Nu vreau să-ți fac rău, vreau doar să te ajut. Știi, cu tine mă simt...important, iubit, împlinit.”
-Poate totuși era mai bine să nu te chem, poate ar trebui să pleci.
În timp ce stăteam culcat și contemplam la un cer alb imaculat, am simțit un fior și o răceală care m-a pătruns în totalitate.
„Și totuși, de ce nu vrei să te așezi aici? Îți place să stai la geam? Se face cam răcoare..ai putea să-l închizi, nu vreau să răcești.”
-Te rog, sărută-mă. Mă simt singur. Mi-e frig. Strânge-mă în brațe și fă-mă viu din nou.
„Încep să cred că nu mă prea placi, zâmbărici. Spune-mi dacă greșesc.”
-De ce? De ce stai acolo? De ce mă lași aici singur și gol? Nu vezi că am nevoie de tine?
„Am înțeles. Lasă-mă măcar să îți mai sărut fruntea și să îți fac un masaj, poate îți revii.”
Mi-am întors privirea către colțul unde stătea și privea învins. Mi-am ridicat capul și i-am spus cu un glas stins să vină la mine. M-a privit suspect și s-a apropiat, timid și în același timp precaut, de parcă i-aș fi întins vreo capcană.
-Nu vreau să pleci, înțelegi? Fără tine sunt pierdut, pierdut de tot.
Am sorbit ultima picătură din ceașca amară și m-am ridicat. M-a prins ușor de mână și mi-a spus că vrea să îmi spună ceva important doar că nu știe cum să o facă.
„Încă ți-e foame? Pot să îți pregătesc ceva?”
-Știi, deși nu vorbești, nici nu e nevoie, felul în care mă privești îmi spune mai mult decât aș vrea să știu.
„Perfecțiunea întruchipată nu există, zâmbărici. Însă dacă ai să cauți exact opusul, o să vezi câtă perfecțiune se ascunde în jur.”
-Dar nu te vreau perfect, nu ești perfect, nu cred că o să fi vreodată perfect! Înțelegi?
„Cred că te-am plictisit, hai să schimbăm subiectul.”
-Bine. Și vrei să discutăm despre..
Ziua a trecut pe nesimțite și noaptea la fel. Am apucat doar să văd prin perdele razele unui soare cald aflat la apusul mult așteptat.
...

O CLIPĂ DE UITARE..

Din toate câte s-au trăit,
Din toate câte au murit,
Din fiecare rană care doare,
Vreau doar..o clipă de uitare.

Din toate stelele ce le-am privit,
Din toate nopțile ce le-am iubit,
Din fiecare oră care doare,
Vreau doar..o clipă de uitare.

Din toate zilele ce au trecut,
Din toate gândurile dintr-un minut,
Din fiecare lacrimă ce curge cu ardoare,
Vreau doar..o clipă de uitare.

Din toate lacrimile care-au plâns,
Din toate chinurile care astăzi m-au răpus,
Din fiecare zgârietură aspră de pură agonie,
Vreau  doar..o clipă să îți dau și ție... 
 

NOSTALGIE...

NOSTALGIE...

Câți ochi nu știu să vadă,

În tine, omul care ești..

Și câte minți nu vor să creadă

Decât în mincinoasele povești...

De câte guri este nevoie

Spre a lega un „Te iubesc”?

De câte suflete cu bunăvoie

Te legi acum, ca să trăiești?

În câte șiruri poți a plânge

Acum, iubirea ce o porți?

Și-n câte lupte poți înfrânge

Ajunsul celor două sorți?

TRISTEȚE DE MARTIE...

Câmpul este din nou verde,

Susură izvorul lin.

Dincolo de metereze

Se arată câte-un crin...

Iz  puternic de brândușă,

Mă izbește în poiană.

Se-ntrevede printr-o ușă,

Fosta și iubita iarnă...

Mă cuprinde-ncet o stare,

De tristețe provincială.

E un vis? Sau,...mi se pare.

Mă străbate o răceală...

Mă îndrept cu pașii lini,

Fără de vreo explicație.

Simt din van, miros de crini,

E-o tristețe grea de Martie...

                                         (Cătălin Daniel Batky, 28.02.2013)