Se afișează postările cu eticheta poem. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta poem. Afișați toate postările

luni, 26 ianuarie 2015

RUGĂ LUI DEMON, PUTERE

Un alt vânt rece mă doboară,
O altă ploaie mă sărută;
Curg lacrimi, pentru-a mia oară
Și gura-mi este veșnic mută.

În cruci de noapte strâns în lanțuri,
E somnul ce-l aștept de mult,
Prins în coșmaruri dulci și dansuri
Și-n pianul ce nu-l mai ascult.

Lumina mea din ochi apune;
În trupul veșnic obosit
Trăiește, demonul și-n spume
Îmi cântă imn de om învins.

Încalță-mi tălpile în flăcări!
Aruncă-mi inima-n Infern!
Carnea doar las-o pentru păsări
Ce m-or mușca de azi, etern.

Arată-ți, demon negru, fața
Și strânge-mi mâna ca stăpân;
În ochii tăi îmi stinge viața,
Să pot să merg spre alt tărâm.

O clipă vie lasă-mi încă,
Să pot privi la cine-am fost,
Să-i spun „Adio, ființă sfântă”
La cea care mi-a dat un rost.

Să-nchin cu îngerii la masă,
Cu cei care m-au cunoscut;
Să mai visez un dram acasă,
Apoi să fiu pe veci, pierdut.

O, demone nebun, putere!
În veșnicie să mă zbat
Să uit de lacrimi și durere,
Ce-ți cer eu azi, e tot păcat?

Răspunde-mi printr-o mușcătură,
Ori zgârietură pe obraz;
Căci gustul de amar în gură,
Îmi spune că ești încă treaz.

Croiește-mi aripi de vecie,
Mătase neagră ca veșmânt,
Mai dă-mi trei ceasuri de beție
Să pot a-mi face jurământ.

Și când m-oi rupe dintre lume,
Cu ochii stinși te-oi săruta,
Ți-oi spune, demone, pe nume
Și-oi dezlega robia ta.

...

O, demone nebun, tărie!
Omoară-mi zilele de-acum.
Nimic de mine să se știe,
Să pot să fiu cum sunt, nebun.

Cătălin Daniel Batky, 26 ianuarie 2015, 12:53


miercuri, 24 iulie 2013

DE VORBĂ CU EMINESCU...

Mai am un singur dor
 În liniștea serii
 Să mă lăsați să mor
 La marginea mării;...”



Aș vrea acum să-ți spun
În zgomotul de valuri,
Trăind ca un nebun,
Scriind pe-a tale maluri..

Nu voi nici eu bogat sicriu,
Împletituri ori felinare.
Pământ, nisipul cel pustiu,
Iar lacrimi, apa cea cu sare..

Tu ce-ai cerut și ce ți-au dat?
La loc de cinste ai mormânt,
Sicriu, din lemn de împărat
Și trandafiri, peste pământ..

Te-ntreb acum, un' ți-e nisipul,
Și lampa de la vechiul far?
Ce soartă are și poetul
Și ce primește el în dar?

Eu te cunosc, te știu prea bine;
În fața ta, capul mi-l plec.
Vorbesc mereu, în gând, cu tine
De-ți strig ecou: „când voi să plec?”

                ...

Mai am un gând să îți transmit, părinte:
Un singur dor mai am și eu:
Să pot a-ți spune în cuvinte,
Ce-mi strigă-n creștet glasul tău:

Să-ți fiu pământ și ochi neorbi,
Și glasul gurii tale mute,
Să te trezesc atunci când dormi,
Ca să mai scrii..
căci mâinile tale mai pot multe...

                                                          (Cătălin D. Batky, 02.09.2011, orele 02 AM)




duminică, 14 iulie 2013

NOSTALGIE...




NOSTALGIE...


Câți ochi nu știu să vadă,

În tine, omul care ești..

Și câte minți nu vor să creadă

Decât în mincinoasele povești...



De câte guri este nevoie

Spre a lega un „Te iubesc”?

De câte suflete cu bunăvoie

Te legi acum, ca să trăiești?



În câte șiruri poți a plânge

Acum, iubirea ce o porți?

Și-n câte lupte poți înfrânge

Ajunsul celor două sorți?



miercuri, 26 iunie 2013

TE IUBESC...

Te iubesc.

Te regăsesc mereu, la ceas de seară..
Pe-același scaun, lângă peretele pătat,
Aceleși gesturi tandre, cu veșnica țigară,
Și-apoi, același dans tenebru, către același pat.

Pot să mai simt, urmele line,
A pașilor mărunți, spre dormitor,
Pot să respir, aceleași fumuri fine,
Legate de tavan și stinse de-un covor.

Te simt aici, pe pătura albastră,
Îți caut ochii, pe cerul dinspre geam,
Perdeaua-i strânsă, de fața ta măiastră,
Și-n perna maronie, sânt vise de alt neam.

Mereu voi fi acolo, lângă tine,
Săr râd, să plâng, să simt sau să greșesc,
În noapte sau pe zi, cu rău sau peste bine,
Să pot să-ți spun, să-ți spun că te iubesc.

                                                           (Cătălin D. Batky, 25.06.2013, orele 02:25AM) 

                                      

sâmbătă, 25 mai 2013

ALBATROSUL UCIS..

Prietene..să nu fi trist,
Că lumea asta nu-i sfârșită..
Tu știi..când nu trăiești un vis,
Omori o viață într-o clipă...

Prietene..să nu regreți
Nicicând, o groapă pe un drum..
Tu vezi..unde-i asfalt curat,
Din case albe iese fum...

Prietene..să nu tot plângi,
Că nu a fost cum ți-ai dorit..
Tu uiți..că tot ce nu a fost,
Va fi, când nu îți vei dori.

Prietene..să mergi tot drept,
Prin spinii din poteca rea..
Tu crezi..că nimeni nu-i perfect,
Dar uită-te și-n umbra ta..

Prietene..al meu prieten bun,
Trecut demult de strada mea..
Am devenit mai rău
Sau am uitat să mai fiu bun?
Mai știi cine sunt eu?
Mai vezi persoana mea?
...




Prietene..mereu vei fi prieten,
Și peste secole în pietre sau pământ,
Pe frunți senine, roșii sau violete,
Păstra-mă-vei acolo, într-un gând..
Netulburat..de lacrimi și suspine,
A celora ce peste noi mai sânt...
...
Pe frunți violete, arse, albe sau senine,
Prietene...mereu vei fi prieten.
                                                (Cătălin Daniel Batky, 25.05.2013, orele 22)

marți, 2 octombrie 2012

PAGES FROM MY DIARY (1)

You stand by in the evening
Waiting for a chance,
You hear his steps...
His walk is like a dance

It's pretty cold inside,
But your body is still hot,
The passion has never died,
Even if your heart..decided to stop

Your first moment was there,
When you felt his deadly kiss
And when he left, you swore that
You'll not live any longer like this

And finally...

Feel the winter in your heart,
Let your pain fly away,
Bring back your magic smile,
All these things will change...someday.

                                                                Cătălin D. Batky, 02.10.2012

joi, 14 iunie 2012

LE TEMPS QUI RESTE...(I)

Să închid ochii?
Soarele era atât de puternic, încât simțeam cum mă arde; cu toate astea, țurțuri de gheață ieșeau din corpul fără vlagă secătuit de o arșiță chinuitoare. Pleoapele obosite își continuau mersul într-un ritm aproape mortal, frângând fiecare clipă de lumină rămasă neexplorată.
Patruzeci și unu de pași, sau patruzeci și doi, ce mai contează? O să îi parcurg normal, indiferent de ticăitul enervant de pe fundalul monocrom. 
Un văl de melancolie sumbră își făcea apariția pe măsură ce soarele se îndepărta, luminând din ce în ce mai slab. Privirea îmi era intactă. Vedeam aceleași fețe desenate pe un perete încărcat cu zgârieturi din anii agitați.
Schițez un zâmbet trist pe măsură ce mă îndrept spre geamul prăfuit. Îmi place să admir priveliștea de dincolo de mine, să iau caietul, să privesc, și-apoi să scriu.
Căldura insuportabilă devenise un frig albastru într-o noapte albă. Variația de culori și forme îmi țineau privirea încă vie. Cu câteva ore în urmă, totul era absolut normal. Respiram același aer, admiram tăcut aceeași față necunoscută acompaniată de un mers elegant, mă lăsam purtat de briza caldă. 
E diferit acum. Dar nu îmi pot da seama ce anume s-a schimbat. Respir același aer, încă admir acel personaj necunoscut și îi urmăresc „dansul” pe trotuarul gol, îmi trec mâna prin păr și simt briza, doar că, e rece.
Imaginea din oglindă era a unui război încheiat cu victoria adversarului. Steagurile roșii fâlfâiau înconjurate de frânturi cântate, în timp ce cearșafuri pătate acopereau sorțile eșuate și crude.
Să închid ochii?