joi, 14 iunie 2012

LE TEMPS QUI RESTE...(I)

Să închid ochii?
Soarele era atât de puternic, încât simțeam cum mă arde; cu toate astea, țurțuri de gheață ieșeau din corpul fără vlagă secătuit de o arșiță chinuitoare. Pleoapele obosite își continuau mersul într-un ritm aproape mortal, frângând fiecare clipă de lumină rămasă neexplorată.
Patruzeci și unu de pași, sau patruzeci și doi, ce mai contează? O să îi parcurg normal, indiferent de ticăitul enervant de pe fundalul monocrom. 
Un văl de melancolie sumbră își făcea apariția pe măsură ce soarele se îndepărta, luminând din ce în ce mai slab. Privirea îmi era intactă. Vedeam aceleași fețe desenate pe un perete încărcat cu zgârieturi din anii agitați.
Schițez un zâmbet trist pe măsură ce mă îndrept spre geamul prăfuit. Îmi place să admir priveliștea de dincolo de mine, să iau caietul, să privesc, și-apoi să scriu.
Căldura insuportabilă devenise un frig albastru într-o noapte albă. Variația de culori și forme îmi țineau privirea încă vie. Cu câteva ore în urmă, totul era absolut normal. Respiram același aer, admiram tăcut aceeași față necunoscută acompaniată de un mers elegant, mă lăsam purtat de briza caldă. 
E diferit acum. Dar nu îmi pot da seama ce anume s-a schimbat. Respir același aer, încă admir acel personaj necunoscut și îi urmăresc „dansul” pe trotuarul gol, îmi trec mâna prin păr și simt briza, doar că, e rece.
Imaginea din oglindă era a unui război încheiat cu victoria adversarului. Steagurile roșii fâlfâiau înconjurate de frânturi cântate, în timp ce cearșafuri pătate acopereau sorțile eșuate și crude.
Să închid ochii?


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu