În liniștea serii
Să mă lăsați să mor
La marginea mării;...”
Aș vrea acum să-ți spun
În zgomotul de valuri,
Trăind ca un nebun,
Scriind pe-a tale maluri..
Nu voi nici eu bogat sicriu,
Împletituri ori felinare.
Pământ, nisipul cel pustiu,
Iar lacrimi, apa cea cu sare..
Tu ce-ai cerut și ce ți-au dat?
La loc de cinste ai mormânt,
Sicriu, din lemn de împărat
Și trandafiri, peste pământ..
Te-ntreb acum, un' ți-e nisipul,
Și lampa de la vechiul far?
Ce soartă are și poetul
Și ce primește el în dar?
Eu te cunosc, te știu prea bine;
În fața ta, capul mi-l plec.
Vorbesc mereu, în gând, cu tine
De-ți strig ecou: „când voi să plec?”
...
Mai am un gând să îți transmit, părinte:
Un singur dor mai am și eu:
Să pot a-ți spune în cuvinte,
Ce-mi strigă-n creștet glasul tău:
Să-ți fiu pământ și ochi neorbi,
Și glasul gurii tale mute,
Să te trezesc atunci când dormi,
Ca să mai scrii..
căci mâinile tale mai pot multe...
(Cătălin D. Batky, 02.09.2011, orele 02 AM)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu