DRUMURI STINSE...(MOMENTS VII)

Străine, am obosit să îmi tocesc gândurile în încercări zadarnice de a te găsi, am încetat să-ți caut glasul stins în umbrele trotuarelor stinghere și am uitat ca să trăiesc fără de mine însumi.

Pe drumurile strâmte m-am înghesuit alături de mulțimea de răni umblătoare, am vărsat lacrimi asemeni unei proaspete orfane și am înghițit în sec orice urmă de regret. Perfect bolnav am continuat să merg...

Mi-ai spus că toate ușile duc la tine, că te voi găsi mereu, la orice pas, însă nu ai spus la care dintre cei infiniți pe care i-am parcurs de când te vreau. Am cercetat fiecare ușă, dar de fiecare dată vedeam un alt chip de noroi. Nu ești tu. Nu ești.

Mi-am amintit când ai cântat alături de-o furtună și te-ai izbit melancolic de perdelele reci, așteptând o rază fină de soare. Am cântat și eu cu ploaia, vântul, vijelia, dar a fost o altă simfonie...

Am încercat să aleg din zece cuvinte măcar unul care oglindea adevărul, pentru că restul erau doar minciuni desprinse parcă din ziarele de scandal pe care le citesc în lipsa ta.

Știu că minți...minți asemeni unui Dumnezeu al minciunii, te prefaci că plângi doar să vezi dacă îmi pasă și te prefaci că râzi ca să vezi dacă mă doare..

De când te caut, am pierdut o viață și urmează să pierd și moartea, iubire.

M-am adăpostit într-un colț de fier, ca să nu simt căldura ce mă înconjoară..ca să îngheț orice lacrimă care vrea să curgă nestingherită pe obrazu-mi ars de atâtea drumuri și cărări.

Aș vrea să-mi fie frig,

Să-ngheț în cub de gheață,

Să te respir în lună,

Să te privesc în ceață,

Să-ți dau din țurțuri moartea,

Să-ți sting din răsuflări

Și apoi să te zdrobesc afară.

Am uitat...

Am uitat că nu te pot atinge, nu te pot vedea, nu îți pot simți ființa moartă pentru că nu mai știu cum. Mi-ai spus că ești peste tot și nicăieri, ești acolo unde te găsesc fără să te caut, acolo unde deschid ceva ce nu se poate închide, acolo unde te-am ascuns să nu mă pot răni.

Și ce să fac când rana nu o mai găsesc, când e atât de adâncă încât ar trebui să îmi dau trupul pe unul nou ca să mă vindec? Cum pot să vreau să mor când deja am ținut în brațe moartea și am încălzit-o cu fumuri fierbinți de țigări și vise?

Și ce să plâng când lacrimile se varsă doar pe interior? Ce să plâng, iubire? Cum să eliberez umbra prezenței tale din mine ce mă bântuie asemeni unei colonii de demoni frânți?

Aștept să te găsesc la orice pas și să îți spun că nu te-am căutat, am vrut doar să văd dacă mai exiști și altundeva sau ești doar în lumea mea...într-un ultim regret de ploaie caldă ți-am șoptit cu voce moartă „Te-am înșelat cu trotuarul, cu drumurile, cu pașii și cu furtuna...Mă poți ierta?”