"EU N-AM TRĂIT..." + "EL, POETUL...." by CĂTĂLIN BATKY

EU N-AM TRĂIT...
Eu n-am umblat desculţ pe uliţi,
Nu mi-am pătat obrajii cu noroi,
N-am văzut aerul plouat de suliţi,
Nici nu am plâns când aţi făcut-o voi.


Eu n-am fugit, în zâmbet, prin ogradă
Şi nici n-am dat cu capul de pământ.
La noi în vale, nu mai este scaldă,
Iar cei ce se scăldau, azi nu mai sânt.


Eu n-am urlat de sete şi de foame,
Nici armă n-am avut la căpătâi.
Nu mi-au suflat prin pieptu-mi multe toamne
Şi nici n-a şchiopătat al meu călcâi.


Eu n-am avut palmele însemnate,
Nu mi-am săpat cu mâna a mea groapă.
N-am stat cu voi pe lângă foc, o noapte,
Nici n-am văzut urâţii cum se-ndoapă.


Eu n-am avut rugină rea pe frunte,
Nu m-am rugat, în plâns, la Dumnezeu.
La mine-n suflet n-au fost doruri crunte,
Nici sângele n-a curs pe trupul meu.


Al meu păcat este doar amăgire,
Pe lângă voi ce care-n moarte v-aţi jertfit.
Eu plâng, mă-nchin şi cer acea menire,
Când alţii spun "Ce bine că eu n-am trăit..."
                                                                    (Cătălin D. Batky, 17 oct. 2011, orele 23:32)
...
Neinspirată poate, sau prea profundă, nu pot să îmi comentez propria mână. Intenţiile nu sunt de laudă, din contră, mă autoironizez. 
Incompetent de a-mi însuşi nişte calităţi, mă prezint umil ca fiinţă superioară doar prin definiţie, nu şi prin fapte.
"Un poet este singurul copil pe care nu şi-l doreşte să şi-l nască nicio mamă şi nici măcar acea mamă, care din suferinţă ar vrea să-şi blesteme zilele(...)
Este un fel de a fi singur cu tristeţea, de a nu fi singur cu toţii de faţă. Tristeţea este o durere a altora, a ta fiind. Căci poet este doar acela care se naşte, care îl face pe cititorul său mai poet decât el(...)
Poezia este o taină. O taină unică şi grea. De aceea foarte puţini creatori au ajuns în patria ei. Şi apoi cum să îmbătrânească, Doamne, cuvintele, când ele au o natură eternă, prin faptul că nu au timp.
A fi îndrăgostit era viaţa poetului, a iubi mereu, necondiţionat. Cel mai dureros sentiment al său era dorul şi vai de poetul care nu se aseamănă cu versul său. A te confunda cu propria creaţie este absolutul...
Cine oare ar putea crede în poeţii bogaţi, fericiţi?
Poetul genial niciodată nu poate să aibă avere. Bogăţia poetului stă în versurile lui..."
                                                                                                (Nichita Stănescu)
Acest citat îmi este oglindă şi nu pot să îl comentez, decât să adaug că poetul, ca geniu, este lipsit de viaţă socială. A socializa cu lumea e primul pas către o moarte prematură.
A vorbi cu un poet nu înseamnă decât timp irosit. A-i citi poezia, e însuşi controlul clepsidrei. Te întoarce în timp, te întinereşte, te îmbătrâneşte, te udă, te uscă, te înveseleşte, te întristează, toate acestea le face o poezie.
Dacă-i scrisă cu zâmbete, în zâmbet e citită, iar dacă foaia-i e pătată cu lacrimi, aceeaşi foaie o vei păta şi tu...
Ce poate fi mai pur şi mai adevărat decât asta?
...
Şi de undeva, aud şoaptele care îmi "cântă" şi îmi dictează....EPILOG:

Idiot nu e cel care citeşte o poezie şi nu o înţelege, idiot e cel care o citeşte, o înţelege, o simte, dar nu o recunoaşte.
Iar tu, când citeşti o poezie, să nu te aştepţi să o înţelegi pe moment. Deseori, durează o viaţă să desluşeşti tainele unui cuvânt. Dacă o vei pricepe pe toată, atunci consideră-te singur un idiot...
Nu te apuca să comentezi creaţia mâinii unui om, decât după ce îţi comentezi propria mână.
Şi nu în ultimul rând, apreciază rodul mâinilor tinere, căci vor îmbătrâni mult mai frumos...
                                                                                 (Cătălin D. Batky)