duminică, 27 mai 2012

VOI FI...APROAPE DE...VOI



În seara asta vreau să beau,
Să uit de-orice nevoi,
Să sparg paharul și să zic
Sunt acum, aici cu voi...
Nu știu cât timp mi-a mai rămas
Dar vreau să mi-l petrec
Cu voi care mi-ați fost alături
La bine...și ... la greu.


Închin paharul și vă spun,
Că-I mulțumesc Celui de Sus,
Că mi va dat prieteni buni,
Și nu-s singur pe acest drum...


Și de-o fi și eu să mor,
Nu vreau să vă întristați,
Să cântați și să jucați
Până-n zori.
Și dacă din când în când
O să mă primiți în gând
Voi fi...aproape de voi.

A fost cea mai scurtă oră din viața mea...
Aș fi vrut să nu se termine, să cânte la nesfârșit.
Baciu, Baciu nostru cel de toate zilele, urmașul de drept al lui Kempes, Baciu a reușit să mă facă să mă simt, pentru câteva fracturi de timp, un om, un om care, a stat într-o mulțime, a cântat, a sărit, a dat din cap(i miss my hair..), și-a  ridicat mâinile, a scandat „Cargo! Cargo!”, a cântat, a zbierat, și într-un final, a vărsat lacrimi, lacrimi calde îndreptându-și privirea spre un cer fără stele.
După o noapte ca cea trecută, pot să spun că rocker-ul din mine și-a dat..nu, nu ultima suflare, ci și-a dat toată vlaga, urlând de nebun, nebun într-o lume care se consideră normală.
Iar dacă aceea a fost „nebunie”, aș vrea să fiu un nebun declarat. 
...
Aflându-mă printre „frații mei”, îmbrățișându-i de parcă i-aș fi cunoscut de o viață, inhalând fumul țigărilor care „au făcut legea” și golind sticlele cu „licori amare”, mi-am simțit sângele care clocotea în vene și voia să iasă afară, pulsațiile inimii s-au oprit și au pornit după ritmul toboșarului, iar lacrimile au șiroiat în armonia imnului care mi-a înmuiat genunchii.
...
Pentru prima dată de când mă știu, am simțit că sunt în Rai, am uitat de propria persoană, am fost doar un om într-o mulțime de oameni care au cântat la unison niște versuri din inimă, pentru inimă.

MULȚUMESC, CARGO!

4 comentarii: