FAN-FICTION(I)

Hello everyone! M-am gandit sa postez si eu ceva interesant si am gasit.
. . .
Dupa cum bine stim, seria "Harry Potter" cuprinde 7 carti absolut bestiale, merita citite. Dar fiindca mi-a placut asa de mult, am hotarat sa fac eu o continuare a povestii care m-a impresionat in mod placut. So, o sa postez cate un capitol, sau cate o parte dintr-un capitol, ca sa am timp sa scriu la continuare.
Azi va dau asa: CAPITOLUL 1 tot, desi e mult, azi il postez tot!!!
. . .
So, incepem!!!
HARRY POTTER si TEMPLUL PIERDUT(sau, ma rog, imi rezerv dreptul de a schimba pe parcurs titlul fic-ului sau a capitolelor, chiar si cursul actiunii ;) ).

CAPITOLUL 1 - VESTEA CEA MARE

Liniştea se lăsă, în cele din urmă, peste casa familiei Weasley. Harry se simţea perfect. Nu se mai simţise aşa de bine niciodată. Era total împlinit. Aproape total. Privirea îi era aţintită asupra lui Ginny Weasley, care arăta complet diferit faţă de prima dată când o văzuse el. Părul brunet şi sclipitor îi mângâia coatele, iar chipul "fetiţei dornice de aventură" se schimbase radical, adoptând o figură serioasă, dar care emana, în interior, aceeaşi poftă nestăvilită de a călători cu vrăjitorul pe care îl iubea încă de la vârsta de 10 ani, Harry Potter. Nu ştia cum să acţioneze şi îi adresa acesteia un zâmbet care spunea multe, îndeajuns ca Ginny să sară de pe scaun şi să se arunce în braţele lui. Doamna Weasley rămase fără glas, dar cu un zâmbet contagios pe buze, iar Ron, era şocat. Hermione nu era deloc surprinsă şi îi adresa lui Ron, pe furiş, nişte priviri îndrăzneţe. George făcea pe marioneta în spatele doamnei Weasley, în timp ce se prăpădea de râs, iar domnul Weasley nu era deloc impresionat de gestul lui Ginny. După câteva minute, Harry avu curajul să spună ceva.
- Ginny, eu...Noi, adică...Doamnă Weasley, vă rog să mă iertaţi, eu nu...
Înainte să mai spună ceva, doamna Weasley tună bucuroasă:
-Cum? ÎŢI CERI IERTARE? HARRY, ESTE MINUNAT CĂ TU ŞI GINNY..ei bine, VĂ IUBIŢI!!! Apoi se uită în partea opusă a camerei, unde Ron se abţinea cu greu să nu râdă. RONALD WEASLEY! AI ŞTIUT DESPRE ASTA ŞI NU MI-AI SPUS NIMIC?
- Mamă, eu nu...Urechile lui Ron se înroşeau tot mai mult.
- Se pare că l-ai moştenit pe Fred. Chipul ei se făcu dintr-odată alb şi bucuria dispăru de pe chipul ei când pronunţă, involuntar, numele geamănului lui George. Acesta îşi pierduse viaţa, luptând împotriva lui Cap-De-Mort şi fiind ucis de vrăjitoarea Bellatrix, cea care îl ucisese pe Sirius cu doi ani înainte. Harry se schimbă şi el la faţă, aducându-şi aminte de această tragedie. Însă acum nimic nu mai conta, căci Lordul-Întunericului fusese distrus de propriul blestem, ucis de propria lui baghetă magică, Bagheta Inimilor-Frânte, care era acum în roba lui Harry.
Giny nu ştia dacă ar trebui să fugă în camera ei sau să înfrunte situaţia în care tocmai ea se implicase, şi pe Harry, de asemenea. Se uită când la Harry, când la Hermione. Nu îndrăznea să îl privească în ochi pe Ron, deoarece el nu fusese de acord cu o relaţie între ea şi Harry, motiv pentru care cei doi s-au despărţit pentru un timp, însă neputând uita unul de celălalt, s-au reapropiat.
Ron o privi puţin distrat şi se părea că încă nu era total de acord cu relaţia dintre ea şi Harry. Însă îmbrăţişarea şi sărutul dat de Hermione îl făcu să-şi schimbe părerea şi să se bucure chiar mai mult decât Harry.
- O, vom avea o nuntă dublă! spuse doamna Weasley în timp ce o strânse puternic în braţe pe Hermione, urmând să-l ciupească pe Ron. Apoi adăugă, uitându-se în colţul din dreapta lângă şemineu unde stătea un bărbat bine, cu părul roşu de-a binelea si faţa pistruiată.
- Uite Arthur, ce mai cresc copiii ăştia...Parcă ieri eram pe Aleea Diagon urcându-l în tren pe Ron, pentru primul lui an la Hogwarts. Şi acum...iată-i!
Domnul Wealey, care, până atunci îşi stăpânise entuziasmul şi fericirea, explodă şi alergă spre Ron şi Hary, îmbrăţişându-i şi strângându-le mâna.
- Băieţii mei! Cine mai are doi băieţi atât de chipeşi ca ai mei?
George se arătă puţin deranjat de spusele domnului Weasley, dar reveni scurt la runda de râs din momentul când auzise pe tatăl său adăugând: "şi un mic poznaş cu o ureche lipsă". Este imposibil de descris cum se simţeau Harry şi Ron. În timp ce domnul Weasley le îmbrăţişă pe Ginny şi Hermione, adăugă cu un aer trist, privind spre Harry:
- Harry, tatăl tău ar fi mândru de tine...La fel şi Sirius. Ar fi dat orice să te vadă bărbat însurat.
Hermione se întoarse brusc spre el vrând să îl consoleze, dar acesta nu se întristă. Dimpotrivă, schiţă un zâmbet de recunoştinţă şi de agreare a situaţiei. Domnul Weasley avea dreptate. Atât tatăl, cât şi mama lui s-ar fi bucurat enorm să îl vadă cu Ginny, în timp ce îi făcea jurăământul etern. Dar şi aşa, de undeva, ei îl priveau şi erau extrem de fericiţi, şi Sirius, de asemenea. Putea să simtă acest lucru, căci inima îi bătea mai să-i sară din piept. O clipă se gândi şi la celelalte persoane dragi pe care Cap-De-Mort le ucise, în încercarea de a-l distruge pe el. Încă se simţea vinovat pentru asta. Se gândea la expresia de pe faţa lui Lupinar când ar fi aflat vestea cea mare. Putea să îşi imagineze reacţia lui Tonks, şi bucuria micului James, care, deşi nu ar fi înţeles s-ar fi simţit foarte bine. Însă nu îşi putea închipui bucuria şi reacţia lui Dumbledore...El, Dumbledore...
Dumbledore fusese mentorul lui Harry, omul care îi salvase viaţa şi omul care îl iniţiase în artele magice, înscriindu-l la Hogwarts, Şcoala de Farmece şi Vrăjitorii, încă de pe vremea când era doar un copil care nu îşi cunoştea puterile şi menirea de a deveni cel mai mare vrăjitor din lume, următorul după acest Albus Dumbledore. Harry, urmaşul lui James şi al lui Lilly Potter, trebuia să răzbune moartea părinţilor săi, care fuseseră ucişi de Cap-De-Mort, în cel mai brutal mod posibil, prin blestemul de neiertat "Avada Kedavra". Acelaşi blestem îl folosise şi asupra lui în acea noapte de octombrie, când el avuse abia un an, dar blestemul nu îl atinsese, ba din contră, îl slăbi considerabil pe Cap-De-Mort, transfeându-i lui nişte abilităţi magice pe care le poseda. Harry se alese doar cu o cicatrice în formă de fulger, un semn care îi va aminti mereu de acea noapte blestemată.
De când îl învinse pe Cap-De-Mort, cicatricea nu îl mai deranja, nici nu îl mai durea ca în alte dăţi, avertizându-l în legătură cu apropierea şi planurile lui malefice. Acum era perfect liniştit, zâmbind mai mult ca niciodată şi bucurându-se de atmosfera magică din Vizuină.. O clipă îşi aminti de anii petrecuţi la familia Dursley, alaturi de un unchi Vernon care îi făcuse viaţa un coşmar, mătuşa Petunia, sora de sânge a mamei lui şi vărul Dudley, răsfăţatul şi mult-adoratul lor fiu. Se gândea dacă ar trebui să le dea şi lor vestea, dar îşi spusese că ei nu vor fi nici pe departe interesaţi, deşi, când îi văzuse ultima dată îi erau mai simpatici decât de obicei. Până şi Dudley, care îl folosea pe Harry drept sac de box şi îl lua mereu în bătaie de joc, se schimbase şi îi părea rău că era nevoit să plece alături de ai lui. "Eh, încercarea moarte nu cunoaşte", îşi spuse Harry şi zâmbea în sinea lui. Avea optsprezece ani şi putea gândi ca un adult. Deşi copilăria lui fusese un dezastru, acum îi înţelegea perfect pe cei care l-au crescut. În inima lui deja îi iertase pentru toate nedreptăţile de care avuse parte pe parcursul a şaptesprezece ani. Îşi adusese aminte de ziua în care aflase că era un vrăjitor şi că locul lui nu era în Lumea Încuiaţilor. Hagrid...Hagrid devenise prietenul lui cel mai bun din ziua în care l-a luat de la familia Dursley. Pe moment, avu un acces de furie care se consumă în minte imediat, deoarece, oricât l-ar fi urât pe Cap-De-Mort, cel care îi ucisese o bună parte din prietenii pe care îi câştigase de-a lungul celor şase ani petrecuţi la Hogwarts, printre care se număra şi Hagrid, acum era distrus. Toate acestea i se derulau în minte, într-un moment nepotrivit, dar zâmbea, doarece ştia că toţi cei care erau în Lumea Morţilor, se bucurau enorm pentru el.
Uşa se trântise brusc şi Neville Popneaţă intră la braţ cu Luna Lovegood, cu chipurile radiind de fericire. Nimic nu putea să strice acea zi perfectă.
Neville fu întâmpinat "băieţeşte" de Harry si Ron, iar Ginny şi Hermione o strângeau în braţe pe Luna, după faţa căreia era evident că nu aflase noutăţile. După ce Hermione îi spuse, Luna se aruncă în braţele lui Harry, urlându-i în urechi:
- Felicitări!!! Tu şi Ginny faceţi o pereche minunată!
Apoi întorcându-se spre Ginny, care era felicitată de Neville, i-a făcut şmechereşte cu ochiul şi i-a spus şoptit:
- Se pare că ai câştigat! Îl meriţi...să ai grijă de el... .
Ginny îi răspunse tot şoptit, însă îndeajuns de tare încât să audă Ron, care a pufnit în râs şi a strigat, acompaniat de George.
- Ei, se pare că şi tu te-ai ales cu unul pe măsură. Prin urmare, nu ai pierdut...
- LUNA SI NEVILLE!!! tunară Ron şi George într-un glas.
Neville, care acum vorbea cu Harry, se făcu roşu la faţă, iar Luna, părând mai degrabă furioasă decât ruşinată, îşi scoase bagheta şi rosti, îndreptându-o spre Ron:
-Scarlamenti Fumus! În următoarele secunde, din urechile lui Ron ieşea un fum alb, iar faţa îi deveni albastră. George, se prăpădi de râs, dar fu luat prin surprindere de blestemul "Imperius", şoptit de Luna, care îl făcuse să ia o tigaie şi să şi-o trântească în cap. După ce îşi reveni, Ron îşi ceru scuze şi o felicită atât pe Luna, cât şi pe Neville. Abia acum Luna se ruşină puţin, amuzându-se de George, care rosti "Florum Incantantem", vrând să se răzbune pe Luna, dar îl nimeri pe Ron, acestuia crescându-i nişte fire de iarbă şi câteva floricele albastre, iar picioarele prinzând rădăcini. Hermione se sperie şi îndepărtă imediat efectul cu o vrajă creată de ea în anul cinci la Hogwarts.
Vizuina era plină de feţe fericite, doamna Weasley deja făcea planurile pentru cele trei nunţi care urmau să aibă loc în viitorul apropiat. Harry era fericit peste măsură şi spera ca această fericire să dureze mai mult decât ar fi putut el trăi...
(Will be continued...Va urma)
. . .
Sper ca va placut. O sa revin curand cu capitolul 2. ;)
See ya & hugs for all!!!