DIN NOU...

...
Azi am început să mă descarc. Sunt atâtea lucruri ce trebuiau spuse şi nu am avut niciodată ocazia să o fac. În cap mi se învârt o multitudine de întrebări care nu mă lasă să mă desprind.
- Cine eşti? Nu ştiu..ştiu doar cine ai fost când m-ai privit în ochi pentru prima dată. Tot ce a urmat..a fost rezultatul acelei încrucişări de priviri prea reală şi prea frumoasă.
- Îți mai pasă? Nici asta nu ştiu..ştiu doar că ți-a păsat în momentul în care te-am căutat şi am vrut să îți fiu aproape..pentru că, în telefon vocea este distorsionată şi nu reflectă frumosul. Am mers unde ai fost..pentru vocea aceea, voiam să o aud, clară şi vie..şi dătătoare de curaj, forță..încredere.
- Mă iubeşti? Dacă ştiu un lucru despre asta, este acela că..ai fost acolo. Mă doare să folosesc timpul trecut, am urât mereu să expun idei la trecut. M-ai iubit, poate, sau a fost o iluzie...provocată de priviri. Aş vrea să cred că iluziile dispar la timp scurt..nu țin în plasă sentimente, trăiri, amintiri.
- Te doare? Nu ştiu...te-am văzut în lacrimi, însă păreau a fi lacrimi de bucurie...lacrimi ce au născut nişte promisiuni pe care eu încă le țin. Nu eşti aici, nu pot spune că vei mai fii. Totuşi țin să îți spun că nu aş vrea să te doară. 
- De ce? Probabil nu voi ştii niciodată asta...nu cunosc motive suficient de bune. 
....
Îmi pare rău că ai pus punct acolo unde se potrivea şi virgula, dar hei...cine sunt eu să schimb sensul unei poveşti? Dacă de mic am fost obişnuit cu faptul că o poveste are mereu un final fericit, realitatea mi-a arătat că prea puține sunt acelea cu final frumos, majoritatea sfârşindu-se cu fum, alcool, tristețe şi întrebări fără răspuns.
Îmi pare rău că nu am reuşit să fiu ceea ce ai fi vrut, pentru că am fost mereu un tip ciudat, diferit, de neînțeles. 
Îmi pare rău că nu ți-am arătat cât de mult te iubesc, nu am ştiut niciodată să o fac. Deşi arta cuvintelor mi-e familiară...când vine vorba de tine nu prea îmi găsesc cuvinte potrivite.
Îmi pare rău că nu mai eşti aici.
Îmi pare rău.
rău.

Am uitat o ultimă întrebare şi răspunsul îl deții doar tu:
- Te vei întoarce? 

REGRETE (II)

...
Înainte:
Or să fie nunți de aur și de-argint,
Mult peste a ta vecie,
Doar iertarea mea , în viață,
Niciodată n-o să vie.
...

O văd, cu ochii plini de stele,
Întinde brațele învinsă,
O, doamnă scumpă!
Mă mai vrei cunoaște?
Nu-s eu căruia i-ai dat pașii,
L-ai învățat să scrie, să grăiască...
Nu ești tu cea dintâi minune a vieții mele?


O văd, cu un picior intrat în groapă,
Îmi strigă numele-n ecou,
O, doamnă scumpă!
Ce vrei a-mi spune astăzi?
Ți-e dor de cel ce ți-a promis vecie,
Ai vrut să-l știi un om atunci...
De ce nu-s eu acela care patu-ți sapă?


O văd, închis-a ochii spre uitare,
În gloată, lacrimile curg,
O, doamnă scumpă!
Câte ai vrut să mă întrebi?
Amar ți-a fost sfârșitul, tânără femeie,
Chiar de nu știi, ți-o spun în grabă,
Îmi blestem zilele, îmi cer iertare, doamnă,
Și dacă ți-aș spune acum, numele tău, mamă,
Nimeni n-ar crede, ... atât de aspru doare!

Și la final:
Or plânge apele amar în stânci,
Mult peste a ta coroană,
Măcar atunci, n-ai să mai plângi,
S-aștepți iertare...mamă.

           
                                                             (Mai, 21, 2015, 11:57 AM, Cătălin D. Batky)

ATUNCI VEI ŞTII CÂT AM IUBIT...

Când viaţa îţi va scrie multe rânduri,
Pierdut, orbit, rămas fără reper,
Să-mi cauți fața...
Te va privi stingher
Un zâmbet stins în patru scânduri.

La ceas de seară înecat albastru în alcool,
Zdrobit, învins în fumuri de țigări,
Să-mi cauți glasul...
Te va lovi din zări
Un vânt prea aspru și prea gol.

Te vei trezi din cea mai rea iluzie,
Dezorientat, vei încerca în scris,
Să-mi cauți ochii...
Te-or oglindi în vis
Și trist, în vreme prea târzie.

Să nu uiți niciodată ce ți-am zis,
Rănit de trupuri reci, cu răni închise,
Să-mi cauți gândul...
Prin porțile închise
Nu o să vezi nimic...
Atunci vei știi și tu cât am iubit.

                                                              (Cătălin D. Batky, 06 iulie 2015, matinal) 

POST SCRIPTUM

Astăzi am plecat.

Astăzi am visat.

Astăzi am murit.

Astăzi..am înviat.

Astăzi am renunțat.

Astăzi am învățat.

Astăzi am râs.

Astăzi am plâns.

Astăzi am vrut.

Astăzi am căzut.

Astăzi am oftat.

Astăzi am câștigat.

Astăzi..am plecat.

Astăzi am învins. Temeri și vise, idealuri și prostii, astăzi le-am parcurs pe toate. Am înțeles că nu pot înțelege, am învățat că nu pot să rețin.

Am visat că se va termina firesc, am să îmi dau sufletul într-un ultim fum, întins pe spate, pe un pat străin. Cu umerii goi și o cămașă pătată de regrete, o scrumieră îmbibată de păcatele nocturne și de lacrimile oarbe aruncate pe podea, mă văd gol, sec, uitat, ascuns. Soarele va răsări curând și eu voi fi doar amintirea din „acea noapte când el a făcut dragoste cu moartea”.

O ultimă țigară înainte de lumină și un ultim oftat greu care își spune eternul sfârșit printre priviri amare...a știut întotdeauna că așa se va sfârși? Ar fi vrut să plece oare în lumina lunii palide, să mă lase pe mine acolo să mă zbat în cele de pe urmă chinuri?

A stat totuși și a privit cum moartea absoarbe fiecare sunet, fiecare geamăt din trupul obosit, din interiorul gol.

După lumină, întunericul s-a izbit grotește de sufletul prea plin și gol deopotrivă. Am simțit cum sfârșitul se transpune în imagini vechi, fantomatice dintr-un trecut pe care nu-l cunoșteam.

La început a fost sfârșitul, și sfârșitul a fost începutul.

L-am văzut pe Dumnezeu și nu a fost cu nimic mai bun decât mine.

Am fost demon, înger, trup și din nou, demon.

Aripile le-am lăsat pe patul străin unde mi-am petrecut cel mai așteptat ceas din timpul nesfârșit. A fost ultimul sau poate primul.

Astăzi am plecat.

Astăzi am plecat.

Astăzi.

DRUMURI STINSE...(MOMENTS VII)

Străine, am obosit să îmi tocesc gândurile în încercări zadarnice de a te găsi, am încetat să-ți caut glasul stins în umbrele trotuarelor stinghere și am uitat ca să trăiesc fără de mine însumi.

Pe drumurile strâmte m-am înghesuit alături de mulțimea de răni umblătoare, am vărsat lacrimi asemeni unei proaspete orfane și am înghițit în sec orice urmă de regret. Perfect bolnav am continuat să merg...

Mi-ai spus că toate ușile duc la tine, că te voi găsi mereu, la orice pas, însă nu ai spus la care dintre cei infiniți pe care i-am parcurs de când te vreau. Am cercetat fiecare ușă, dar de fiecare dată vedeam un alt chip de noroi. Nu ești tu. Nu ești.

Mi-am amintit când ai cântat alături de-o furtună și te-ai izbit melancolic de perdelele reci, așteptând o rază fină de soare. Am cântat și eu cu ploaia, vântul, vijelia, dar a fost o altă simfonie...

Am încercat să aleg din zece cuvinte măcar unul care oglindea adevărul, pentru că restul erau doar minciuni desprinse parcă din ziarele de scandal pe care le citesc în lipsa ta.

Știu că minți...minți asemeni unui Dumnezeu al minciunii, te prefaci că plângi doar să vezi dacă îmi pasă și te prefaci că râzi ca să vezi dacă mă doare..

De când te caut, am pierdut o viață și urmează să pierd și moartea, iubire.

M-am adăpostit într-un colț de fier, ca să nu simt căldura ce mă înconjoară..ca să îngheț orice lacrimă care vrea să curgă nestingherită pe obrazu-mi ars de atâtea drumuri și cărări.

Aș vrea să-mi fie frig,

Să-ngheț în cub de gheață,

Să te respir în lună,

Să te privesc în ceață,

Să-ți dau din țurțuri moartea,

Să-ți sting din răsuflări

Și apoi să te zdrobesc afară.

Am uitat...

Am uitat că nu te pot atinge, nu te pot vedea, nu îți pot simți ființa moartă pentru că nu mai știu cum. Mi-ai spus că ești peste tot și nicăieri, ești acolo unde te găsesc fără să te caut, acolo unde deschid ceva ce nu se poate închide, acolo unde te-am ascuns să nu mă pot răni.

Și ce să fac când rana nu o mai găsesc, când e atât de adâncă încât ar trebui să îmi dau trupul pe unul nou ca să mă vindec? Cum pot să vreau să mor când deja am ținut în brațe moartea și am încălzit-o cu fumuri fierbinți de țigări și vise?

Și ce să plâng când lacrimile se varsă doar pe interior? Ce să plâng, iubire? Cum să eliberez umbra prezenței tale din mine ce mă bântuie asemeni unei colonii de demoni frânți?

Aștept să te găsesc la orice pas și să îți spun că nu te-am căutat, am vrut doar să văd dacă mai exiști și altundeva sau ești doar în lumea mea...într-un ultim regret de ploaie caldă ți-am șoptit cu voce moartă „Te-am înșelat cu trotuarul, cu drumurile, cu pașii și cu furtuna...Mă poți ierta?”

BLESTEM (I)

În miezul nopții negre ce se zbate de pieire,
La pas de rac să-naintezi spre nemurire
Întinsul mărilor la braț să îl cuprinzi,
Și tot atâtea lacrimi în el să poți să strângi.

Oglinzile de ură în ochi să ți se spargă,
Uitarea să o cauți pe veci în zarea largă
Albastru-ți fie ceasul când te-i trezi din vise,
Și razele de soare să nu te poat-atinge.

Din norii albi, curat să toarne peste tine,
Șuvoi de amintiri, de chin și de suspine,
Pe cer senin în viața ta de-o să mai fie
Să urle vântul, ploaia, ca să nu uiți de mine.

La ore peste zero doar drumul să te țină,
Să n-ajungi nicăierea, minciună din țărână,
Iar ceasul peste zece să nu poți să îl treci,
Decât atunci când când îi mai vrea să mă iubești,
Și dacă treci de zece, pe  unșpe să rămâi,
Până în ziua moartă cu dragostea dintâi.

                                                                     (Cătălin D. Batky, 28.11.2014, 19:25)

AȘ VREA SĂ TE UCID...

Aș vrea să te ucid în miez de noapte,

Să-ți fiu sicriu și coasă,

Cuțit în sânge fiert.

Aș vrea să te ucid în patru șoapte,

Să-ți fiu cruce și groapă,

Aș vrea să te ucid, am obosit să iert.

Aș vrea să te sfărâm în vârf de munte,

Să-ți iau eu aerul,

Să te zdrobesc în vid.

Aș vrea să te arunc în timpurie punte,

Să-ți fiu eu cerul,

Și când vei râde strașnic, aș vrea să te ucid.

Aș rupe eu din catacombe moartea,

Să-ți fac cadou,

Să te străpung.

Aș vrea să îți semnez eu soarta,

S-o ai din nou,

Și-atunci din brațul vieții să te smulg.

Aș vrea să te ucid printre trotuare,

Să-ți plimb fantoma,

Să te văd.

Aș vrea să-ți cânt acorduri funerare,

Să râd în timp,

Și-apoi să te ucid în cel mai blând prăpăd.

Ai înțeles prea bine...

Aș vrea să te ucid cu zâmbetul pe buze,

În urletele tale să-mi cânte agonia,

Pe clapele de pian, printre atâtea muze,

Doar tu să cânți cu moartea ta pe buze,

Și trupu-ți ce se zbate, să-ncheie simfonia.

Aș vrea să te ucid de azi spre mâine,

În chinurile vieții să te mai țin de sclav,

Să-ți văd doar ochii negri, arși, de câine,

Aș vrea să te ucid și azi și mâine.

Cătălin D. Batky, 28 august 2014

DE DIMINEAȚĂ...(MOMENTS..VI)

De când am uitat cine sunt și m-am pierdut în ochii negri cu sclipiri de diamant pur, nu găsesc diferența dintre zi și noapte.

- Te-am căutat o viață și încă te mai caut.

„M-ai găsit deja, de ce nu vrei să mă auzi?”

În miez de noapte văd soare și lumină clară, văd raze blânzi ce îți înconjoară trupul alb asemeni unui înger care n-a primit nemurirea.

- Ah, cât de dor îmi e de tine, deși nu te cunosc, poate nu te-am văzut niciodată, poate nici nu exiști..

Mâinile stâncoase, picioarele de zeu, aripile de înger, părul de mătase neagră, ah, ți se potrivesc ca o mănușă, ești complet și singur..eu ce rol mai am?

„Ascultă-mi glasul, te rog, pentru un moment, oprește-te și ascultă-mă.”

- Iar îmi vorbești și nu te înțeleg. Ești...

„Nu, nu sunt așa. Sunt om, ca tine și ca oricare altul. Aripile ce le vezi sunt iubirea clară ce ți-o port, mâinile stâncoase le simți doar tu, când te cuprind cu toată forța mea, pentru că nu vreau să îți dau drumul. Picioarele de zeu le am doar când pășesc alături de tine, iar părul..”

M-am trezit.

Singur, ca de fiecare dată, încerc să mă ridic din lumea viselor. Soarele se întrezărește printre perdeaua mâzgălită de modele vechi.

Cafeaua mă așteaptă deja pe masă, e caldă, îi simt aroma amară și indispensabilă trupului meu.

- Bună dimineața, iubire.

Mă privesc oglinzile fumurii, pereții pătați de gânduri și povești nespuse și..ah.

„Iubire, te-am visat pentru a mia oară. Erai la fel.”

- Te aștept. Îmi este dor de tine, vreau să te cunosc și să te condamn la păcat. Vreau să cazi precum un înger alb în negrul absolut. Te vreau demon simplu fără conștiință.

„Mă chemi seara, vin, dar nu îmi vorbești. Mă chemi noaptea, îți țin companie, mă vezi, dar nu mă auzi. Ce îmi ceri de..”

- E dimineață. Exact. De dimineață..

IUBEȘTE-MĂ...

Iubește-mă în flăcări de aramă,
Pe maluri de stele șoptește-mi, iubire,
Aruncă-mă-n ruine de cramă
Și uită-mă-n stradă, în alb, în neștire..

Iubește-mă în urme de tălpi agitate,
Pe ramuri tăiate îmi strigă, iubire,
Aruncă-mă-n lagăre moarte
Și uită-mă-n stradă, în gri, în neștire..

Iubește-mă în valuri urâte de lavă,
Pe paturi de cuie te zbate, iubire,
Aruncă-mă-n plajă de sare blonavă
Și uită-mă-n stradă, în negru, în neștire..

Iubește-mă în ploaie acidă de stepă,
Pe sticle bețive îți plânge, iubire,
Aruncă-mă-n iaduri, iar după, regretă
Și uită-mă-n stradă, în roșu, în neștire..

Iubește-mă în carne, dar rupe din toate
Și uită-mă-n zi, și uită-mă-n noapte.

                                  (Cătălin D. 06.02, 21:15)

ULTIMA RIMĂ DE ADIO (PENTRU TINE)

Am mai privit o dată-n urmă,
Să văd cu ultima privire
Cum visul, zile albe curmă
Și demon, mușcă din iubire

Am mai iertat a mia oară,
Am vrut să fiu părtaș durerii
Să văd ce zeu și cum te-omoară
Adânc, la capătul iubirii

A mai zăcut o șansă beată-n mine,
Dar a pierit când ai ucis-o-n treacăt
Iar nemonstrul ce te-a vrut pe tine
L-ai dezlegat atunci, amar, din lacăt

S-a avântat prea tare în iubire...
Mai vrea și crede în priviri ce-l fură,
Dar când aude litere de tine
Privirea-i este neagră și-nghețată ură

ADIO...corb mereu flămând,
În zâmbete de mort îți spun de astăzi „Numai bine”.
ADIO...bulgăr de pâmânt,
Să te sfărâmi așa cum m-ai sfărmat pe mine
                               (Cătălin D. 26.01.2014, 02:00 am)

MOMENTS...(V)

- De ce întârzie mereu? Doar știe că nu îmi place să aștept.
Pe urmele noroioase ce duceau spre nicăieri, auzeam pașii imposibili ai unui suflet mult prea mort pentru a mai ajunge la timp...către timp.
„Iubire..iubire mă auzi?”
Așteptam în zadar să văd și trupul suav acoperit de cârpe scumpe sosind alături de sunet, pentru că timpul nu îi era deloc prieten ci mai degrabă cel mai puternic adversar.
- Mai stau zece minute și plec. Azi nu e ziua mea norocoasă. 
Pe strada acoperită de tristețe murdară căzută de undeva de sus, treceau mulți oameni, pași mulți, pași repezi, pași adânci, pași grei, pași mărunți, pași...
„Iubire..am ajuns. Îmi pare rău că a trebuit să aștepți după mine, dar știi, a fost aglomerație și plouă, vezi bine, se circulă destul de greu, și taxi-ul a intrat într-o coadă infernală și apoi o groapă și..”
Puteam să jur că îl auzeam sosind mai mult decât atât, îi vedeam haina fluturând în vânt și fața lovită de picăturile de ploaie ce cădeau într-una, spălând trupurile murdare de păcatele unei zile bune.
Trecuse mai bine de o jumătate de oră. Așteptam să apară..știam că o să apară, trebuia să apară, nu puteam să concep ideea în care o să trebuiască să plec singur pe drumul noroios.
- Superb, o să înceteze ploaia și o să se ridice ceața..Excelent. Mai stau zece minute și plec.
Undeva, departe, s-a auzit zgomotul unei ciocniri violente între două fiare . Consecințele se puteau distinge printre urletele demonice și suspinele adânci care pesemne au îngropat anticipat trupurile dragi desprinse din furia metalelor imobilizate definitiv.
„Iubire..te rog, hai să plecăm. Se face frig, se întunecă, se ridică ceața.”
- De ce? De ce a trebuit să depășească?  
- De ce el? De ce tocmai el? A plecat azi de acasă grăbit, avea o întâlnire și...
- Sunteți bine? Nu v-a spus unde se duce?
- O întâlnire importantă pe care o aștepta de multă vreme, era încântat, s-a îmbrăcat în cele mai frumoase haine pe care le-a avut, s-a aranjat așa cum nu a mai făcut-o niciodată, camera lui încă miroase a parfum..
- S-a grăbit, spuneți. Probabil că asta l-a determinat să calce accelerația la maxim pentru a nu întârzia.
O să vă rog să așteptați câteva minute, o să revin eu sau colegul să vă spunem ce s-a hotărât, deși știm cu toții care e deznodământul.
- De ce el..de ce el..de ce el?
Soarele invizibil își anunțase plecarea subtilă și luna, la fel de invizibilă își începuse programul de veghe. Stelele erau și ele prezente pe undeva, însă lipsea una. 
„Îmi pare rău, am ajuns cât am putut de repede, a trebuit să mă strecor prin coloana infernală și să alerg prin mulțime, dar am ajuns. Sunt aici.”
Un văl de aer aburiu se ridica din noroiul devenit roșiatic. Pentru o secundă, am crezut că-l văd cum se luptă cu zidul de ceață și încearcă să îl spargă. 
- Mă scuzați că vă deranjez, îmi puteți spune cât este ceasul?
Se uita la mine cu ochii mari, lucioși, întrebători. Pardesiul vinețiu îi acoperea trupul bolnăvicios și palid, iar pălăria îi lăsa la vedere doar niște plete cenușii, la fel de lucioase precum privirea.
- Mai stau zece minute și plec.

AȘA CA DE CRĂCIUN =))

Bă, vine Crăciunu. 
Zăpadă n-avem, mirosuri de coji de sărbători io unul nu simt, colindători, pun pariu că nu o să fie, ce să mai, semnele  că vine Crăciunu =))
Eu ce să zic, că nu-s pregătit deloc, dar m destulă vreme încă(nu-i de parcă mâine seară îi seara de Crăciun).
Oricum, că tot nu am ce să postez de Sărbători, fac ceea ce știu io cel mai bine, critic. Hai să vă arăt câtă limbă română știu unii.
 ...
Poza pe care urmează să o vedeți, conține un mesaj subliminal extrem de ascuns în text, și nu poate fi găsit decât citind textul în stare de ebrietate(adică rupt de beat).

MOMENTS(III)

„Aș vrea să-i văd oasele cum tânjesc după carne...”
Mă uitam în gol și nu știam ce să spun sau ce să fac, totul mă ducea la același peisaj grotesc. Simțeam bătăile unei inimi mult prea tinere, mult prea rapide pentru a putea fi încetinite de o lovitură de cuțit.
„Plombe, ah? Dureri?”
Ochii îi ieșeau din orbite și atunci am prins momentul oportun, momentul pe care îl aștepta cu atâta nerăbdare.
-Te crezi în stare? De fiecare dată când ai aruncat nu ai nimerit decât oglinda. Ce te face să crezi că acum o să fie diferit?
„Dacă aș vedea că-ți pasă, probabil aș arunca din nou în oglindă, dar acum, tot ce vreau este să-ți văd oasele cum urlă în agonie după o bucățică de carne. Hah, acum chiar mă poți numi nebun, pentru că recunosc, am devenit unul, și încă unul extrem de bun..”
O ultimă privire apocaliptică mi se derula înainte și credea că o să apăs pe „rewind” sau pe „fast forward”, însă era prea târziu, sacrificasem fiecare parte bună din mine pentru nimic, pentru un nimic pe care aveam să îl descopăr după un timp.
-Aruncă-l naibii odată, ce mai aștepți? Nu ești în stare, nu ai fost niciodată, recunoaște.
„Dureri? Ha, cred că glumești. Am fost înjunghiat cu atâtea cuțite încât le cunosc după lamă. Doar că tu ai prea multe ca să le țin socoteala. Da chiar, de unde le scoți? Știi ce? Nu mai contează, m-ai ucis cu fiecare, e rândul meu acum, bestie. Na, ține asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta...”
Cearșaful duhnea a minciuni și a trădări infecte, iar înăuntru stagna un miros de răzbunare.
Vroiam să fug, dar apoi mi-am dat seama că nu aveam unde să fug, eram deja în drum spre...
„Ah, ți-am simțit ultima suflare, gemetele strânse în perdele s-au eliberat din strânsoare și am vrut să te mai ucid o dată, măcar încă o dată, m-a făcut să mă simt atât de bine, atât de important.
Uitasem o chestie: ai aici niște oase care întreabă de o bucată de carne.”

MOMENTS..(II)

...
Altă dimineață sau poate tot aceeași mi se perindă prin fața ochilor brăzdați de culorile moarte din camera cenușiu-violetă.
Același pat îmbrăcat în cearșaf alb de mătase ridată, aceleași perne cu aceeași mireasmă de necunoscut.
-Ce vis aiurea mi se perindă prin pleoape? Și unde a dispărut străinul?
„Sunt chiar aici, zâmbărici.”
-De ce nu mă trezesc odată?
„Dar ești treaz, ochii tăi strălucesc în lumina soarelui.”
-Ce naiba? Vorbesc cumva singur?
„Nu mă vezi? Stau chiar lângă tine. Uite..dă-mi voie să îți șterg lacrima care îți traversează acum obrazul fierbinte..lasă-mă să..”
-Ce naiba..
Am cedat. M-am aplecat asupra lui ca un val furios ce lovește o stâncă solitară și l-am udat cu săruturi lungi și lacrimi calde apărute de nicăieri.
-Îți place? Simți și tu?
„Termină, zâmbărici și vino lângă mine.”
-Îți place? Simți și tu ce simt și eu?
„Ți-am zis, lasă perdeaua aia și vino lângă mine.”
Am continuat să umezesc stânca solitară și să mă izbesc de ea până ce m-a stors de puteri și m-a lăsat frânt, căzut pe o margine de pat.
-Cred că nu ți-a plăcut. Nu spui nimic.
„De ce nu vrei să te apropii? Nu vreau să-ți fac rău, vreau doar să te ajut. Știi, cu tine mă simt...important, iubit, împlinit.”
-Poate totuși era mai bine să nu te chem, poate ar trebui să pleci.
În timp ce stăteam culcat și contemplam la un cer alb imaculat, am simțit un fior și o răceală care m-a pătruns în totalitate.
„Și totuși, de ce nu vrei să te așezi aici? Îți place să stai la geam? Se face cam răcoare..ai putea să-l închizi, nu vreau să răcești.”
-Te rog, sărută-mă. Mă simt singur. Mi-e frig. Strânge-mă în brațe și fă-mă viu din nou.
„Încep să cred că nu mă prea placi, zâmbărici. Spune-mi dacă greșesc.”
-De ce? De ce stai acolo? De ce mă lași aici singur și gol? Nu vezi că am nevoie de tine?
„Am înțeles. Lasă-mă măcar să îți mai sărut fruntea și să îți fac un masaj, poate îți revii.”
Mi-am întors privirea către colțul unde stătea și privea învins. Mi-am ridicat capul și i-am spus cu un glas stins să vină la mine. M-a privit suspect și s-a apropiat, timid și în același timp precaut, de parcă i-aș fi întins vreo capcană.
-Nu vreau să pleci, înțelegi? Fără tine sunt pierdut, pierdut de tot.
Am sorbit ultima picătură din ceașca amară și m-am ridicat. M-a prins ușor de mână și mi-a spus că vrea să îmi spună ceva important doar că nu știe cum să o facă.
„Încă ți-e foame? Pot să îți pregătesc ceva?”
-Știi, deși nu vorbești, nici nu e nevoie, felul în care mă privești îmi spune mai mult decât aș vrea să știu.
„Perfecțiunea întruchipată nu există, zâmbărici. Însă dacă ai să cauți exact opusul, o să vezi câtă perfecțiune se ascunde în jur.”
-Dar nu te vreau perfect, nu ești perfect, nu cred că o să fi vreodată perfect! Înțelegi?
„Cred că te-am plictisit, hai să schimbăm subiectul.”
-Bine. Și vrei să discutăm despre..
Ziua a trecut pe nesimțite și noaptea la fel. Am apucat doar să văd prin perdele razele unui soare cald aflat la apusul mult așteptat.
...

MOMENTS..(I)

...

Tic-tac, tic-tac, tic-tac.
Ticăitul enervant al ceasului m-a readus la realitate.
Unde sunt?
Ce caut aici?
Și mai ales..el cine e?
Am început să tremur și inima a luat-o într-un tango de neliniște. Am privit cu rușine pereții de o nuanță cenușie spre violet și scrumiera plină de lacrimile arse ale unor inimi fumate de câteva nopți. 
Sticla roșiatică zăcea și ea pe masa lipsită de orice fel de emoție, iar paharele goale așteptau parcă să fie îmbrăcate în licoarea ce le împânzea doar marginile fine.
Am vrut să mă ridic și să fug, însă ceva mă ținea în captivitate și mă simțeam legat cu un lanț de o strânsoare inimaginabilă.
Ochii începeau să strângă tot felul de imagini stranii dintr-un loc despre care nu știam absolut nimic, imagini ale unui trup pe care nu îl mai văzusem în viața mea, imagini ale unor momente pe care nu mi le aminteam.
Tot ce știam este că trebuia să mă trezesc acasă.
- Bună dimineața, zâmbărici. Cum ai dormit?
„Bine, mulțumesc, dar tu cine ești?”
-Știi, dintre toți, cu tine m-am simțit cel mai bine.
„Bine, mulțumesc, dar îmi spui și mie cine ești?”
-De ce nu spui nimic, iubire? Ai pățit ceva?
„Nu mă auzi? Te-am întrebat cine ești?”
-Mă îngrijorezi, zâmbărici. Ce e cu tine?
„Cine ești? De unde mă cunoști? De ce nu spui nimic?”
-Poate că nu trebuia să-ți spun toate lucrurile acelea aseară, ai fost destul de șocat.
„Realizezi că nu știu cine ești și că nu te-am mai văzut în viața mea?”
-Ce-ai zice să bem o cafea și să...
„Ce-ai zice să mă lași naibii în pace? De ce nu spui nimic?”
Masa din bucătărie se scălda în lumina pală a unui soare fals, iar eu priveam absent pe geam. Peisajul era desprins dintr-un film pe care îl văzusem cu câțiva ani în urmă. Așteptam să aud ticăitul enervant și să mă trezesc acasă, dar ceasul nu mai ticăia, practic nici nu era niciun ceas pe noptiera din dormitorul străin.
Eram doar eu și străinul care mă pândea tacticos printre fărâmele de perdea căzute dintr-un cer alb imaculat.
-Ți-am mai spus că îmi place felul cum mă privești?
„Mamă, te rog, spune-mi că ești acasă..te rog! Mă auzi?”
-De ce nu spui nimic? 
„Mamă, vreau și eu o porție uriașă de cartofi prăjiți și o țigară din dulap. A, și dacă tot ești în bucătărie, pune-mi, te rog o ceașcă de cafea cu puțină scorțișoară. Mulțumesc.”
-Nu ți-e foame, zâmbărici? 
„Mamă, mai durează mult? Mi-e o foame de leșin..”
-Mă duc să-ți pregătesc ceva să mănânci. Ai poftă de ceva anume?
„Nu, tocmai îmi pregătește mama ceva. Nu te deranja, oricum nu ești real, nu exiști.”
-Știu de ce ai nevoie, un Pepsi cu gheață.
„Pune și puțin Jack în el dacă tot insiști..poate o să dispari până la urmă.”
-Mă întorc imediat.
„Nu te grăbi. De fapt, nu te mai întoarce niciodată.”
Goliciunea lui se întoarse din drumul spre ușă și cu un zâmbet luminat de același soare fals:
-Te iubesc.
„Mamă, m-ai chemat cumva la masă?”
...

SEMN DE ÎNTREBARE..(I)

În câte rime poți ascunde moarte
În câte voci un marș funebru poți să cânți
Și-n câte lacrimi poți ucide toate
Sau..poate nici nu poți să plângi ...

În ce priveliști sumbre mă învălui
În care cer albastru stins mă-ndemni
Și-n care nuanță vie vrei să nărui
Acel șoptit în care azi mă chemi ...

Pe câte drumuri ai umblat fără de mine
Pe câte poduri triste ori pustii m-ai căutat
Și-n care poartă alb-au râs de tine
Sau..poate nici nu ai umblat ...

Prin câte stele-n miezul nopții m-ai numit
Prin câți fiori în tremur m-ai simțit aproape
Și-n câte versuri scrise-ai amintit
Acel șoptit ce-ți calc-amar și greu pe pleoape ...

În câte strofe poți trăi o veșnicie
În câte întrebări vrei să te-ngropi
Și-n câte nopți cu lună plină și târzie
Îți cânți înmormântare fără popi ...

În câte paturi goale iubire ai strigat
În câte perne și cearșafuri ai ascuns păcate
Și-n câte draperii albastr-ai suspinat
În câte rime poți ascunde moarte ...           
                                                         (Cătălin D. Batky, 02.10.2013, 13:45)

                   

MONOLOG..ȘI UN TRANDAFIR

Nu o să mă scuz pentru că am fost inactiv aici, nu o să îmi caut motive și nici nu o să dezbat această chestie, pentru că am altele de zis.
Zi de zi mă tot gândesc că s-ar putea să fie mai bine și că o să pot să găsesc drumul pe care îl caut, însă, e doar ceață, ceață și furtună, o furtună care nu mă lasă efectiv să pășesc, ci mă ține prizonier într-un colț murdar(o fi el murdar, dar măcar e primitor, deocamdată). 
În 2010, când am început să scriu pe acest blog(wow, 3 ani), aveam mari vise și mari speranțe pe viitor, și îl vedeam ca unul ... wow. În acea perioadă credeam că o să trec ușor prin ceea ce unii numesc „treapta de jos” și că o să ajung unde mi-am propus mai repede decât sunt programat defapt. Nu aș putea spune că am fost chiar un visător, ci mă gândeam că o chiriuță simpluță, o admitere la o facultă cât de cât okay(parcă engleză-japoneză voiam, ca după aia să mă reprofilez pentru română-engleză, uitasem că nu cunosc japoneza deloc, de unde să dau și admitere) și un part-time job, așa, cât să mai scot ceva bănuți chiar m-ar plasa bine...dar, și e un mare DAR, am uitat că la tot pasul în viață am întâlnit impedimente și tot felul de obstacole..unele chiar imposibil de evitat, și, odată ce mă lovesc de câte unul, îmi revin cam greu..
Da, neinteresantă toată avalanșa asta de cuvinte, știu, însă titlul spune tot: monolog. Pur și simplu îmi vorbesc mie, pentru că nu are cine altcineva să mă asculte, sau chiar dacă mă ascultă, mă condamnă și prefer varianta asta, în care, cel puțin eu nu mă condamn.
Câteva persoane mi-au spus că „ha, nu îți place să lucrezi, că nu știi ce e munca și bla bla bla”, deci acum o să răspund provocării ăsteia.
Prietene(sau mă rog, oameni buni-că sunteți mai mulți), fiecare din noi e diferit, iar dacă tu ai acasă la tine o vacă, un porc, un cal, o oaie, o capră sau ce puii mei mai poți avea, ai un pământ pe care îl lucrezi și te rupi în figuri că ești harnic, ia zi mă cu ce te ajută asta? Dureri de spate, de cap, de mâini și picioare, și nu ești conștient că poți face în orice clipă un infarct și te-ai dus pe pulă, vorba aia(de obicei nu vorbesc așa, dar o să mă argumentez mai jos ce anume m-a schimbat).
Știi vorba aia „nu duci nimic cu tine în pământ”, așa că, ia zi, ești mai tare ca mine, că ai vaci care îți dau de lucru? Ăsta ți-e ție rostul și idealul în viață? Mie nu.
Nu îmi place să îmi murdăresc mâinile pentru că au o anumită valoare „prețuiește rodul mâinilor tinere, și ele vor îmbătrâni mult mai frumos”. Cu ajutorul lor scriu, și ele mi-au pus eticheta de „artist” chiar dacă unul no-name, știu de ce sunt în stare și știu în ce categorie mă găsesc.
Se duce dracului viitorul în țara asta(bă și când v-aud că sunteți naționaliști îmi vine să vă tranșez, nu alta). Cum poți fi mândru de ceea ce se întâmplă acum în țară? Cum poți fi mândru de traiul românilor de aici? Poți? No dacă da, atunci ori ești ipocrit, ori ești prost. Îți place să fi mințit.
Nu vreau să fac politică, nu ăsta era scopul, ci doar să vorbesc puțin..în ultimele luni nu prea am avut ocazia.
...
M-am schimbat. Unii ar zice că o iau razna(poate așa o fi, cine știe), alții că nu gândesc. Dacă la voi logica stă într-un club sau o crâșmă, vă spun sincer, lăsați-o acolo unde este. La mine e în cap..și o folosesc. Și revin la idee, m-am schimbat. Factorii care au contribuit? Simplu: gunoaiele de oameni pe care i-am întâlnit în ultimele 5 luni, oamenii care au devenit gunoaie(nu o să exemplific), supradozele de prostie și incultură generală de care m-am lovit în ultimele luni și un sentiment de ură..ură ce mocnește undeva în mine. Ce urăsc? Tot. 
Sunt nebun? Da, sunt. Vreau și eu o cameră într-un sanatoriu cu oameni ca mine, care mai cred încă în iubirea nemuritoare, sacrificii pentru sacrificii și mai ales, în viață, oameni care mai cred că se poate și mai bine(nu la noi, dar se poate).
...
Mă uit ultima oară în spatele meu, la ceas,
E patru făr-un sfert, mă-ntreb cât timp mi-a mai rămas?
Nu știu, nu vreau, nu pot, nu am să cedez,
Aștept să vină un avion, să pot, să vreau, să decolez...
...
Liniște. Un lucru pe care nu pot să-l obțin.
Independență. Idealul meu.
Ca să închei, frumos, am scris o poezie, înțelegeți voi ce vreți din ea:


UN TRANDAFIR

Pe dormitorul astăzi rece,
Și luminat de raze seci,
Mă-ntorc în fiecare noapte
Și-aștept de mult, să nu mai pleci.

Îmi umplu cana sidefată,
Cu o licoare de alcool,
Privesc la fața ta crispată
Și la cearșaful mult prea gol.

Îmi vărs din sticla rea otravă
Pe buzele-mi mereu dulcii
Și-ascult cum inima întreabă:
Unde-ai plecat? Când o să vii?

Fantoma ta rămasă-ntreagă
Danseaz-acum, în fața mea.
Îmi pregătesc altă otravă,
Cu iz puternic de cafea.

Fundalul cântă în perdele
Iubire-n ritm de-adolescent
Și-observ, printre acorduri rele,
Maro devine transparent.

În plină glorie, fereastra,
Dezvăluind un cer senin,
Mă-ndeamnă să privesc la stele,
Gesticulând în mod cretin.

(2012, octombrie 21 - Cătălin Daniel Batky)