DIN NOU...

...
Azi am început să mă descarc. Sunt atâtea lucruri ce trebuiau spuse şi nu am avut niciodată ocazia să o fac. În cap mi se învârt o multitudine de întrebări care nu mă lasă să mă desprind.
- Cine eşti? Nu ştiu..ştiu doar cine ai fost când m-ai privit în ochi pentru prima dată. Tot ce a urmat..a fost rezultatul acelei încrucişări de priviri prea reală şi prea frumoasă.
- Îți mai pasă? Nici asta nu ştiu..ştiu doar că ți-a păsat în momentul în care te-am căutat şi am vrut să îți fiu aproape..pentru că, în telefon vocea este distorsionată şi nu reflectă frumosul. Am mers unde ai fost..pentru vocea aceea, voiam să o aud, clară şi vie..şi dătătoare de curaj, forță..încredere.
- Mă iubeşti? Dacă ştiu un lucru despre asta, este acela că..ai fost acolo. Mă doare să folosesc timpul trecut, am urât mereu să expun idei la trecut. M-ai iubit, poate, sau a fost o iluzie...provocată de priviri. Aş vrea să cred că iluziile dispar la timp scurt..nu țin în plasă sentimente, trăiri, amintiri.
- Te doare? Nu ştiu...te-am văzut în lacrimi, însă păreau a fi lacrimi de bucurie...lacrimi ce au născut nişte promisiuni pe care eu încă le țin. Nu eşti aici, nu pot spune că vei mai fii. Totuşi țin să îți spun că nu aş vrea să te doară. 
- De ce? Probabil nu voi ştii niciodată asta...nu cunosc motive suficient de bune. 
....
Îmi pare rău că ai pus punct acolo unde se potrivea şi virgula, dar hei...cine sunt eu să schimb sensul unei poveşti? Dacă de mic am fost obişnuit cu faptul că o poveste are mereu un final fericit, realitatea mi-a arătat că prea puține sunt acelea cu final frumos, majoritatea sfârşindu-se cu fum, alcool, tristețe şi întrebări fără răspuns.
Îmi pare rău că nu am reuşit să fiu ceea ce ai fi vrut, pentru că am fost mereu un tip ciudat, diferit, de neînțeles. 
Îmi pare rău că nu ți-am arătat cât de mult te iubesc, nu am ştiut niciodată să o fac. Deşi arta cuvintelor mi-e familiară...când vine vorba de tine nu prea îmi găsesc cuvinte potrivite.
Îmi pare rău că nu mai eşti aici.
Îmi pare rău.
rău.

Am uitat o ultimă întrebare şi răspunsul îl deții doar tu:
- Te vei întoarce? 

REGRETE (II)

...
Înainte:
Or să fie nunți de aur și de-argint,
Mult peste a ta vecie,
Doar iertarea mea , în viață,
Niciodată n-o să vie.
...

O văd, cu ochii plini de stele,
Întinde brațele învinsă,
O, doamnă scumpă!
Mă mai vrei cunoaște?
Nu-s eu căruia i-ai dat pașii,
L-ai învățat să scrie, să grăiască...
Nu ești tu cea dintâi minune a vieții mele?


O văd, cu un picior intrat în groapă,
Îmi strigă numele-n ecou,
O, doamnă scumpă!
Ce vrei a-mi spune astăzi?
Ți-e dor de cel ce ți-a promis vecie,
Ai vrut să-l știi un om atunci...
De ce nu-s eu acela care patu-ți sapă?


O văd, închis-a ochii spre uitare,
În gloată, lacrimile curg,
O, doamnă scumpă!
Câte ai vrut să mă întrebi?
Amar ți-a fost sfârșitul, tânără femeie,
Chiar de nu știi, ți-o spun în grabă,
Îmi blestem zilele, îmi cer iertare, doamnă,
Și dacă ți-aș spune acum, numele tău, mamă,
Nimeni n-ar crede, ... atât de aspru doare!

Și la final:
Or plânge apele amar în stânci,
Mult peste a ta coroană,
Măcar atunci, n-ai să mai plângi,
S-aștepți iertare...mamă.

           
                                                             (Mai, 21, 2015, 11:57 AM, Cătălin D. Batky)

ATUNCI VEI ŞTII CÂT AM IUBIT...

Când viaţa îţi va scrie multe rânduri,
Pierdut, orbit, rămas fără reper,
Să-mi cauți fața...
Te va privi stingher
Un zâmbet stins în patru scânduri.

La ceas de seară înecat albastru în alcool,
Zdrobit, învins în fumuri de țigări,
Să-mi cauți glasul...
Te va lovi din zări
Un vânt prea aspru și prea gol.

Te vei trezi din cea mai rea iluzie,
Dezorientat, vei încerca în scris,
Să-mi cauți ochii...
Te-or oglindi în vis
Și trist, în vreme prea târzie.

Să nu uiți niciodată ce ți-am zis,
Rănit de trupuri reci, cu răni închise,
Să-mi cauți gândul...
Prin porțile închise
Nu o să vezi nimic...
Atunci vei știi și tu cât am iubit.

                                                              (Cătălin D. Batky, 06 iulie 2015, matinal) 

CANTINĂ DE GÂNDURI...

În pietre scumpe, mărită ființă, te ascunzi
Te lupți mereu, la orice pas, cu amintirea
Pe care drum mai vrei și astăzi să ajungi?
De ce nu vrei să-mi întâlnești din nou privirea?

Te știu, te-am mai văzut demult, o dată
Pe o hârtie, printre alte rânduri.
Am stat, de știi, cândva, l-aceeași masă
În singura cantină grea de gânduri...

                                                      (02 aprilie 2015, 15:00, Cătălin D. Batky)

POST SCRIPTUM

Astăzi am plecat.

Astăzi am visat.

Astăzi am murit.

Astăzi..am înviat.

Astăzi am renunțat.

Astăzi am învățat.

Astăzi am râs.

Astăzi am plâns.

Astăzi am vrut.

Astăzi am căzut.

Astăzi am oftat.

Astăzi am câștigat.

Astăzi..am plecat.

Astăzi am învins. Temeri și vise, idealuri și prostii, astăzi le-am parcurs pe toate. Am înțeles că nu pot înțelege, am învățat că nu pot să rețin.

Am visat că se va termina firesc, am să îmi dau sufletul într-un ultim fum, întins pe spate, pe un pat străin. Cu umerii goi și o cămașă pătată de regrete, o scrumieră îmbibată de păcatele nocturne și de lacrimile oarbe aruncate pe podea, mă văd gol, sec, uitat, ascuns. Soarele va răsări curând și eu voi fi doar amintirea din „acea noapte când el a făcut dragoste cu moartea”.

O ultimă țigară înainte de lumină și un ultim oftat greu care își spune eternul sfârșit printre priviri amare...a știut întotdeauna că așa se va sfârși? Ar fi vrut să plece oare în lumina lunii palide, să mă lase pe mine acolo să mă zbat în cele de pe urmă chinuri?

A stat totuși și a privit cum moartea absoarbe fiecare sunet, fiecare geamăt din trupul obosit, din interiorul gol.

După lumină, întunericul s-a izbit grotește de sufletul prea plin și gol deopotrivă. Am simțit cum sfârșitul se transpune în imagini vechi, fantomatice dintr-un trecut pe care nu-l cunoșteam.

La început a fost sfârșitul, și sfârșitul a fost începutul.

L-am văzut pe Dumnezeu și nu a fost cu nimic mai bun decât mine.

Am fost demon, înger, trup și din nou, demon.

Aripile le-am lăsat pe patul străin unde mi-am petrecut cel mai așteptat ceas din timpul nesfârșit. A fost ultimul sau poate primul.

Astăzi am plecat.

Astăzi am plecat.

Astăzi.

RUGĂ LUI DEMON, PUTERE

Un alt vânt rece mă doboară,

O altă ploaie mă sărută;

Curg lacrimi, pentru-a mia oară

Și gura-mi este veșnic mută.

În cruci de noapte strâns în lanțuri,

E somnul ce-l aștept de mult,

Prins în coșmaruri dulci și dansuri

Și-n pianul ce nu-l mai ascult.

Lumina mea din ochi apune;

În trupul veșnic obosit

Trăiește, demonul și-n spume

Îmi cântă imn de om învins.

Încalță-mi tălpile în flăcări!

Aruncă-mi inima-n Infern!

Carnea doar las-o pentru păsări

Ce m-or mușca de azi, etern.

Arată-ți, demon negru, fața

Și strânge-mi mâna ca stăpân;

În ochii tăi îmi stinge viața,

Să pot să merg spre alt tărâm.

O clipă vie lasă-mi încă,

Să pot privi la cine-am fost,

Să-i spun „Adio, ființă sfântă”

La cea care mi-a dat un rost.

Să-nchin cu îngerii la masă,

Cu cei care m-au cunoscut;

Să mai visez un dram acasă,

Apoi să fiu pe veci, pierdut.

O, demone nebun, putere!

În veșnicie să mă zbat

Să uit de lacrimi și durere,

Ce-ți cer eu azi, e tot păcat?

Răspunde-mi printr-o mușcătură,

Ori zgârietură pe obraz;

Căci gustul de amar în gură,

Îmi spune că ești încă treaz.

Croiește-mi aripi de vecie,

Mătase neagră ca veșmânt,

Mai dă-mi trei ceasuri de beție

Să pot a-mi face jurământ.

Și când m-oi rupe dintre lume,

Cu ochii stinși te-oi săruta,

Ți-oi spune, demone, pe nume

Și-oi dezlega robia ta.

...

O, demone nebun, tărie!

Omoară-mi zilele de-acum.

Nimic de mine să se știe,

Să pot să fiu cum sunt, nebun.

Cătălin Daniel Batky, 26 ianuarie 2015, 12:53

DE GARĂ...

Un ger albastru a-nghețat în mine,

Mi-a stins un dor pe banca de la gară

Am așteptat un ultim tren cu tine

Un tren ce n-a vrut să apară.

De când aștept mi s-a trecut o viață

În gara rece, singură și veche

Mereu sunt primul, ultimul din față

Și veșnic singur, fără de pereche.

El, trenul cred că a murit pe șine

De pasagerul meu, nu știu nimic

Dar o minciună arde tare-n mine

Că va veni.. Dar n-a venit.

Și vreau să plec să nu te-aștept în gară

Aceeași întrebare o rostesc mereu

Dacă de dimineață vine trenul și e seară

A câta stație o să fiu și eu?

(Cătălin D. Batky, 09 ianuarie 2015, orele 21:29)

DRUMURI STINSE...(MOMENTS VII)

Străine, am obosit să îmi tocesc gândurile în încercări zadarnice de a te găsi, am încetat să-ți caut glasul stins în umbrele trotuarelor stinghere și am uitat ca să trăiesc fără de mine însumi.

Pe drumurile strâmte m-am înghesuit alături de mulțimea de răni umblătoare, am vărsat lacrimi asemeni unei proaspete orfane și am înghițit în sec orice urmă de regret. Perfect bolnav am continuat să merg...

Mi-ai spus că toate ușile duc la tine, că te voi găsi mereu, la orice pas, însă nu ai spus la care dintre cei infiniți pe care i-am parcurs de când te vreau. Am cercetat fiecare ușă, dar de fiecare dată vedeam un alt chip de noroi. Nu ești tu. Nu ești.

Mi-am amintit când ai cântat alături de-o furtună și te-ai izbit melancolic de perdelele reci, așteptând o rază fină de soare. Am cântat și eu cu ploaia, vântul, vijelia, dar a fost o altă simfonie...

Am încercat să aleg din zece cuvinte măcar unul care oglindea adevărul, pentru că restul erau doar minciuni desprinse parcă din ziarele de scandal pe care le citesc în lipsa ta.

Știu că minți...minți asemeni unui Dumnezeu al minciunii, te prefaci că plângi doar să vezi dacă îmi pasă și te prefaci că râzi ca să vezi dacă mă doare..

De când te caut, am pierdut o viață și urmează să pierd și moartea, iubire.

M-am adăpostit într-un colț de fier, ca să nu simt căldura ce mă înconjoară..ca să îngheț orice lacrimă care vrea să curgă nestingherită pe obrazu-mi ars de atâtea drumuri și cărări.

Aș vrea să-mi fie frig,

Să-ngheț în cub de gheață,

Să te respir în lună,

Să te privesc în ceață,

Să-ți dau din țurțuri moartea,

Să-ți sting din răsuflări

Și apoi să te zdrobesc afară.

Am uitat...

Am uitat că nu te pot atinge, nu te pot vedea, nu îți pot simți ființa moartă pentru că nu mai știu cum. Mi-ai spus că ești peste tot și nicăieri, ești acolo unde te găsesc fără să te caut, acolo unde deschid ceva ce nu se poate închide, acolo unde te-am ascuns să nu mă pot răni.

Și ce să fac când rana nu o mai găsesc, când e atât de adâncă încât ar trebui să îmi dau trupul pe unul nou ca să mă vindec? Cum pot să vreau să mor când deja am ținut în brațe moartea și am încălzit-o cu fumuri fierbinți de țigări și vise?

Și ce să plâng când lacrimile se varsă doar pe interior? Ce să plâng, iubire? Cum să eliberez umbra prezenței tale din mine ce mă bântuie asemeni unei colonii de demoni frânți?

Aștept să te găsesc la orice pas și să îți spun că nu te-am căutat, am vrut doar să văd dacă mai exiști și altundeva sau ești doar în lumea mea...într-un ultim regret de ploaie caldă ți-am șoptit cu voce moartă „Te-am înșelat cu trotuarul, cu drumurile, cu pașii și cu furtuna...Mă poți ierta?”

BLESTEM (I)

În miezul nopții negre ce se zbate de pieire,
La pas de rac să-naintezi spre nemurire
Întinsul mărilor la braț să îl cuprinzi,
Și tot atâtea lacrimi în el să poți să strângi.

Oglinzile de ură în ochi să ți se spargă,
Uitarea să o cauți pe veci în zarea largă
Albastru-ți fie ceasul când te-i trezi din vise,
Și razele de soare să nu te poat-atinge.

Din norii albi, curat să toarne peste tine,
Șuvoi de amintiri, de chin și de suspine,
Pe cer senin în viața ta de-o să mai fie
Să urle vântul, ploaia, ca să nu uiți de mine.

La ore peste zero doar drumul să te țină,
Să n-ajungi nicăierea, minciună din țărână,
Iar ceasul peste zece să nu poți să îl treci,
Decât atunci când când îi mai vrea să mă iubești,
Și dacă treci de zece, pe  unșpe să rămâi,
Până în ziua moartă cu dragostea dintâi.

                                                                     (Cătălin D. Batky, 28.11.2014, 19:25)

AȘ VREA SĂ TE UCID...

Aș vrea să te ucid în miez de noapte,

Să-ți fiu sicriu și coasă,

Cuțit în sânge fiert.

Aș vrea să te ucid în patru șoapte,

Să-ți fiu cruce și groapă,

Aș vrea să te ucid, am obosit să iert.

Aș vrea să te sfărâm în vârf de munte,

Să-ți iau eu aerul,

Să te zdrobesc în vid.

Aș vrea să te arunc în timpurie punte,

Să-ți fiu eu cerul,

Și când vei râde strașnic, aș vrea să te ucid.

Aș rupe eu din catacombe moartea,

Să-ți fac cadou,

Să te străpung.

Aș vrea să îți semnez eu soarta,

S-o ai din nou,

Și-atunci din brațul vieții să te smulg.

Aș vrea să te ucid printre trotuare,

Să-ți plimb fantoma,

Să te văd.

Aș vrea să-ți cânt acorduri funerare,

Să râd în timp,

Și-apoi să te ucid în cel mai blând prăpăd.

Ai înțeles prea bine...

Aș vrea să te ucid cu zâmbetul pe buze,

În urletele tale să-mi cânte agonia,

Pe clapele de pian, printre atâtea muze,

Doar tu să cânți cu moartea ta pe buze,

Și trupu-ți ce se zbate, să-ncheie simfonia.

Aș vrea să te ucid de azi spre mâine,

În chinurile vieții să te mai țin de sclav,

Să-ți văd doar ochii negri, arși, de câine,

Aș vrea să te ucid și azi și mâine.

Cătălin D. Batky, 28 august 2014

VAMPIR ÎN NOAPTE...

Am încercat să râd, forțat de o privire
Pentru un ceas sau două..poate trei
Și aș fi vrut să gust puțin din nemurire,
Să-i sorb sclipirea ochilor de zei...

Am vrut să urlu ca o fiară-n noapte,
Pentru o clipă să mă-opresc din gând,
Și i-aș fi luat cuvintele din șoapte
Dar, n-au fost nici unde..și nici când.

(...)

- Oh, trup de leu înfrânt peste vecie!
Din răni adânci ți-aș fi sorbit veninul
Prin stele reci și lună prea pustie,
Cu o privire ți-aș fi stins destinul.

În chip de om cu inimă de sare,
Oi fi eu gol și fără sânge-n trup.
Dar ce nu vezi, în lumea-ți de visare,
Sunt pus doar să ucid, să leg și-apoi să rup.

- Eu n-am aflat ce-i viața fără moarte,
Dar e de-ajuns în ochi să te privesc,
Să te sărut în orișicare noapte..
Sunt gata, vreau să mor, să pot să te iubesc.

Să mori pentru un demon fără umbră,
Ai vrea tu oare să te lași de trup?
Și ce te faci când fața îmi devine sumbră,
Iar tu vei fi doar suflet despărțit de lut?

Aș vrea să știi, cu mine nu e soare.
Eu nu vărs lacrimi, nici nu știu să plâng.
Tu, pentru mine ești doar pată de culoare
Și nu pot să iubesc, nici n-am de gând.

Și dac-ar fi să gust și eu puțin, din viață,
Să te ucid ca eu să pot trăi,
Aș face-o simplu, cu aceeași față
Pe care tu dorești s-o poți iubi.

(...)

Mai  vrei acum să mori, tinere suflet?
Să te lipsești de aer și să respiri păcat?
Să-ți țintuiești în scânduri ultim zâmbet
Și tot ce-a fost lumină să-ți fie înnoptat?

- Să-mi dau suflarea morții pe-o clipă de iubire,
Să îți privesc prin ochii umbriți de nemurire,
Mi-ar lua o viață-ntreagă să pot să te dezleg,
Și poate încă una să pot să te-nțeleg.
Dar pentru tine, fiară, aș smulge dintre zile,
Să mi le faci tu nopți, să pot să fiu cu tine..
...
Și-acum dispari, e soare, te văd schimbat la față,
Să nu-mi revii în vis, nici azi, nici mâine..mai bine niciodată.
                                                                                 Cătălin D. Batky, 12.08.14, 00:43

DE DIMINEAȚĂ...(MOMENTS..VI)

De când am uitat cine sunt și m-am pierdut în ochii negri cu sclipiri de diamant pur, nu găsesc diferența dintre zi și noapte.

- Te-am căutat o viață și încă te mai caut.

„M-ai găsit deja, de ce nu vrei să mă auzi?”

În miez de noapte văd soare și lumină clară, văd raze blânzi ce îți înconjoară trupul alb asemeni unui înger care n-a primit nemurirea.

- Ah, cât de dor îmi e de tine, deși nu te cunosc, poate nu te-am văzut niciodată, poate nici nu exiști..

Mâinile stâncoase, picioarele de zeu, aripile de înger, părul de mătase neagră, ah, ți se potrivesc ca o mănușă, ești complet și singur..eu ce rol mai am?

„Ascultă-mi glasul, te rog, pentru un moment, oprește-te și ascultă-mă.”

- Iar îmi vorbești și nu te înțeleg. Ești...

„Nu, nu sunt așa. Sunt om, ca tine și ca oricare altul. Aripile ce le vezi sunt iubirea clară ce ți-o port, mâinile stâncoase le simți doar tu, când te cuprind cu toată forța mea, pentru că nu vreau să îți dau drumul. Picioarele de zeu le am doar când pășesc alături de tine, iar părul..”

M-am trezit.

Singur, ca de fiecare dată, încerc să mă ridic din lumea viselor. Soarele se întrezărește printre perdeaua mâzgălită de modele vechi.

Cafeaua mă așteaptă deja pe masă, e caldă, îi simt aroma amară și indispensabilă trupului meu.

- Bună dimineața, iubire.

Mă privesc oglinzile fumurii, pereții pătați de gânduri și povești nespuse și..ah.

„Iubire, te-am visat pentru a mia oară. Erai la fel.”

- Te aștept. Îmi este dor de tine, vreau să te cunosc și să te condamn la păcat. Vreau să cazi precum un înger alb în negrul absolut. Te vreau demon simplu fără conștiință.

„Mă chemi seara, vin, dar nu îmi vorbești. Mă chemi noaptea, îți țin companie, mă vezi, dar nu mă auzi. Ce îmi ceri de..”

- E dimineață. Exact. De dimineață..

Doar ploaie...

Când credeam că în juru-mi se-nvârtesc lumini,

Culori aprinse, calde, zeci de nume

Prin ploaia ce odată s-a ivit

Am realizat că toate au fost simple umbre.

Trăiri ce niciodată nu s-au stins,

Cărări în verde luminos cu soare,

Prin simplă, rece și nevrută ploaie,

Am realizat că nici nu am trăit.

Ce zâmbete în dimineți amare,

Și zile albe fără de sfârșit

Iluzii clare, amăgiri și vise,

Când tot ce se vedea, era doar ploaie...
                                 (Cătălin D. Batky, 31.07.2014, 11:30)