RUGĂ LUI DEMON, PUTERE

Un alt vânt rece mă doboară,

O altă ploaie mă sărută;

Curg lacrimi, pentru-a mia oară

Și gura-mi este veșnic mută.

În cruci de noapte strâns în lanțuri,

E somnul ce-l aștept de mult,

Prins în coșmaruri dulci și dansuri

Și-n pianul ce nu-l mai ascult.

Lumina mea din ochi apune;

În trupul veșnic obosit

Trăiește, demonul și-n spume

Îmi cântă imn de om învins.

Încalță-mi tălpile în flăcări!

Aruncă-mi inima-n Infern!

Carnea doar las-o pentru păsări

Ce m-or mușca de azi, etern.

Arată-ți, demon negru, fața

Și strânge-mi mâna ca stăpân;

În ochii tăi îmi stinge viața,

Să pot să merg spre alt tărâm.

O clipă vie lasă-mi încă,

Să pot privi la cine-am fost,

Să-i spun „Adio, ființă sfântă”

La cea care mi-a dat un rost.

Să-nchin cu îngerii la masă,

Cu cei care m-au cunoscut;

Să mai visez un dram acasă,

Apoi să fiu pe veci, pierdut.

O, demone nebun, putere!

În veșnicie să mă zbat

Să uit de lacrimi și durere,

Ce-ți cer eu azi, e tot păcat?

Răspunde-mi printr-o mușcătură,

Ori zgârietură pe obraz;

Căci gustul de amar în gură,

Îmi spune că ești încă treaz.

Croiește-mi aripi de vecie,

Mătase neagră ca veșmânt,

Mai dă-mi trei ceasuri de beție

Să pot a-mi face jurământ.

Și când m-oi rupe dintre lume,

Cu ochii stinși te-oi săruta,

Ți-oi spune, demone, pe nume

Și-oi dezlega robia ta.

...

O, demone nebun, tărie!

Omoară-mi zilele de-acum.

Nimic de mine să se știe,

Să pot să fiu cum sunt, nebun.

Cătălin Daniel Batky, 26 ianuarie 2015, 12:53

DRUMURI STINSE...(MOMENTS VII)

Străine, am obosit să îmi tocesc gândurile în încercări zadarnice de a te găsi, am încetat să-ți caut glasul stins în umbrele trotuarelor stinghere și am uitat ca să trăiesc fără de mine însumi.

Pe drumurile strâmte m-am înghesuit alături de mulțimea de răni umblătoare, am vărsat lacrimi asemeni unei proaspete orfane și am înghițit în sec orice urmă de regret. Perfect bolnav am continuat să merg...

Mi-ai spus că toate ușile duc la tine, că te voi găsi mereu, la orice pas, însă nu ai spus la care dintre cei infiniți pe care i-am parcurs de când te vreau. Am cercetat fiecare ușă, dar de fiecare dată vedeam un alt chip de noroi. Nu ești tu. Nu ești.

Mi-am amintit când ai cântat alături de-o furtună și te-ai izbit melancolic de perdelele reci, așteptând o rază fină de soare. Am cântat și eu cu ploaia, vântul, vijelia, dar a fost o altă simfonie...

Am încercat să aleg din zece cuvinte măcar unul care oglindea adevărul, pentru că restul erau doar minciuni desprinse parcă din ziarele de scandal pe care le citesc în lipsa ta.

Știu că minți...minți asemeni unui Dumnezeu al minciunii, te prefaci că plângi doar să vezi dacă îmi pasă și te prefaci că râzi ca să vezi dacă mă doare..

De când te caut, am pierdut o viață și urmează să pierd și moartea, iubire.

M-am adăpostit într-un colț de fier, ca să nu simt căldura ce mă înconjoară..ca să îngheț orice lacrimă care vrea să curgă nestingherită pe obrazu-mi ars de atâtea drumuri și cărări.

Aș vrea să-mi fie frig,

Să-ngheț în cub de gheață,

Să te respir în lună,

Să te privesc în ceață,

Să-ți dau din țurțuri moartea,

Să-ți sting din răsuflări

Și apoi să te zdrobesc afară.

Am uitat...

Am uitat că nu te pot atinge, nu te pot vedea, nu îți pot simți ființa moartă pentru că nu mai știu cum. Mi-ai spus că ești peste tot și nicăieri, ești acolo unde te găsesc fără să te caut, acolo unde deschid ceva ce nu se poate închide, acolo unde te-am ascuns să nu mă pot răni.

Și ce să fac când rana nu o mai găsesc, când e atât de adâncă încât ar trebui să îmi dau trupul pe unul nou ca să mă vindec? Cum pot să vreau să mor când deja am ținut în brațe moartea și am încălzit-o cu fumuri fierbinți de țigări și vise?

Și ce să plâng când lacrimile se varsă doar pe interior? Ce să plâng, iubire? Cum să eliberez umbra prezenței tale din mine ce mă bântuie asemeni unei colonii de demoni frânți?

Aștept să te găsesc la orice pas și să îți spun că nu te-am căutat, am vrut doar să văd dacă mai exiști și altundeva sau ești doar în lumea mea...într-un ultim regret de ploaie caldă ți-am șoptit cu voce moartă „Te-am înșelat cu trotuarul, cu drumurile, cu pașii și cu furtuna...Mă poți ierta?”

MOMENTS..(I)

...

Tic-tac, tic-tac, tic-tac.
Ticăitul enervant al ceasului m-a readus la realitate.
Unde sunt?
Ce caut aici?
Și mai ales..el cine e?
Am început să tremur și inima a luat-o într-un tango de neliniște. Am privit cu rușine pereții de o nuanță cenușie spre violet și scrumiera plină de lacrimile arse ale unor inimi fumate de câteva nopți. 
Sticla roșiatică zăcea și ea pe masa lipsită de orice fel de emoție, iar paharele goale așteptau parcă să fie îmbrăcate în licoarea ce le împânzea doar marginile fine.
Am vrut să mă ridic și să fug, însă ceva mă ținea în captivitate și mă simțeam legat cu un lanț de o strânsoare inimaginabilă.
Ochii începeau să strângă tot felul de imagini stranii dintr-un loc despre care nu știam absolut nimic, imagini ale unui trup pe care nu îl mai văzusem în viața mea, imagini ale unor momente pe care nu mi le aminteam.
Tot ce știam este că trebuia să mă trezesc acasă.
- Bună dimineața, zâmbărici. Cum ai dormit?
„Bine, mulțumesc, dar tu cine ești?”
-Știi, dintre toți, cu tine m-am simțit cel mai bine.
„Bine, mulțumesc, dar îmi spui și mie cine ești?”
-De ce nu spui nimic, iubire? Ai pățit ceva?
„Nu mă auzi? Te-am întrebat cine ești?”
-Mă îngrijorezi, zâmbărici. Ce e cu tine?
„Cine ești? De unde mă cunoști? De ce nu spui nimic?”
-Poate că nu trebuia să-ți spun toate lucrurile acelea aseară, ai fost destul de șocat.
„Realizezi că nu știu cine ești și că nu te-am mai văzut în viața mea?”
-Ce-ai zice să bem o cafea și să...
„Ce-ai zice să mă lași naibii în pace? De ce nu spui nimic?”
Masa din bucătărie se scălda în lumina pală a unui soare fals, iar eu priveam absent pe geam. Peisajul era desprins dintr-un film pe care îl văzusem cu câțiva ani în urmă. Așteptam să aud ticăitul enervant și să mă trezesc acasă, dar ceasul nu mai ticăia, practic nici nu era niciun ceas pe noptiera din dormitorul străin.
Eram doar eu și străinul care mă pândea tacticos printre fărâmele de perdea căzute dintr-un cer alb imaculat.
-Ți-am mai spus că îmi place felul cum mă privești?
„Mamă, te rog, spune-mi că ești acasă..te rog! Mă auzi?”
-De ce nu spui nimic? 
„Mamă, vreau și eu o porție uriașă de cartofi prăjiți și o țigară din dulap. A, și dacă tot ești în bucătărie, pune-mi, te rog o ceașcă de cafea cu puțină scorțișoară. Mulțumesc.”
-Nu ți-e foame, zâmbărici? 
„Mamă, mai durează mult? Mi-e o foame de leșin..”
-Mă duc să-ți pregătesc ceva să mănânci. Ai poftă de ceva anume?
„Nu, tocmai îmi pregătește mama ceva. Nu te deranja, oricum nu ești real, nu exiști.”
-Știu de ce ai nevoie, un Pepsi cu gheață.
„Pune și puțin Jack în el dacă tot insiști..poate o să dispari până la urmă.”
-Mă întorc imediat.
„Nu te grăbi. De fapt, nu te mai întoarce niciodată.”
Goliciunea lui se întoarse din drumul spre ușă și cu un zâmbet luminat de același soare fals:
-Te iubesc.
„Mamă, m-ai chemat cumva la masă?”
...

PAGES FROM MY DIARY (1)

You stand by in the evening
Waiting for a chance,
You hear his steps...
His walk is like a dance

It's pretty cold inside,
But your body is still hot,
The passion has never died,
Even if your heart..decided to stop

Your first moment was there,
When you felt his deadly kiss
And when he left, you swore that
You'll not live any longer like this

And finally...

Feel the winter in your heart,
Let your pain fly away,
Bring back your magic smile,
All these things will change...someday.

                                                                Cătălin D. Batky, 02.10.2012