CANTINĂ DE GÂNDURI...

În pietre scumpe, mărită ființă, te ascunzi
Te lupți mereu, la orice pas, cu amintirea
Pe care drum mai vrei și astăzi să ajungi?
De ce nu vrei să-mi întâlnești din nou privirea?

Te știu, te-am mai văzut demult, o dată
Pe o hârtie, printre alte rânduri.
Am stat, de știi, cândva, l-aceeași masă
În singura cantină grea de gânduri...

                                                      (02 aprilie 2015, 15:00, Cătălin D. Batky)

DE GARĂ...

Un ger albastru a-nghețat în mine,

Mi-a stins un dor pe banca de la gară

Am așteptat un ultim tren cu tine

Un tren ce n-a vrut să apară.

De când aștept mi s-a trecut o viață

În gara rece, singură și veche

Mereu sunt primul, ultimul din față

Și veșnic singur, fără de pereche.

El, trenul cred că a murit pe șine

De pasagerul meu, nu știu nimic

Dar o minciună arde tare-n mine

Că va veni.. Dar n-a venit.

Și vreau să plec să nu te-aștept în gară

Aceeași întrebare o rostesc mereu

Dacă de dimineață vine trenul și e seară

A câta stație o să fiu și eu?

(Cătălin D. Batky, 09 ianuarie 2015, orele 21:29)

DRUMURI STINSE...(MOMENTS VII)

Străine, am obosit să îmi tocesc gândurile în încercări zadarnice de a te găsi, am încetat să-ți caut glasul stins în umbrele trotuarelor stinghere și am uitat ca să trăiesc fără de mine însumi.

Pe drumurile strâmte m-am înghesuit alături de mulțimea de răni umblătoare, am vărsat lacrimi asemeni unei proaspete orfane și am înghițit în sec orice urmă de regret. Perfect bolnav am continuat să merg...

Mi-ai spus că toate ușile duc la tine, că te voi găsi mereu, la orice pas, însă nu ai spus la care dintre cei infiniți pe care i-am parcurs de când te vreau. Am cercetat fiecare ușă, dar de fiecare dată vedeam un alt chip de noroi. Nu ești tu. Nu ești.

Mi-am amintit când ai cântat alături de-o furtună și te-ai izbit melancolic de perdelele reci, așteptând o rază fină de soare. Am cântat și eu cu ploaia, vântul, vijelia, dar a fost o altă simfonie...

Am încercat să aleg din zece cuvinte măcar unul care oglindea adevărul, pentru că restul erau doar minciuni desprinse parcă din ziarele de scandal pe care le citesc în lipsa ta.

Știu că minți...minți asemeni unui Dumnezeu al minciunii, te prefaci că plângi doar să vezi dacă îmi pasă și te prefaci că râzi ca să vezi dacă mă doare..

De când te caut, am pierdut o viață și urmează să pierd și moartea, iubire.

M-am adăpostit într-un colț de fier, ca să nu simt căldura ce mă înconjoară..ca să îngheț orice lacrimă care vrea să curgă nestingherită pe obrazu-mi ars de atâtea drumuri și cărări.

Aș vrea să-mi fie frig,

Să-ngheț în cub de gheață,

Să te respir în lună,

Să te privesc în ceață,

Să-ți dau din țurțuri moartea,

Să-ți sting din răsuflări

Și apoi să te zdrobesc afară.

Am uitat...

Am uitat că nu te pot atinge, nu te pot vedea, nu îți pot simți ființa moartă pentru că nu mai știu cum. Mi-ai spus că ești peste tot și nicăieri, ești acolo unde te găsesc fără să te caut, acolo unde deschid ceva ce nu se poate închide, acolo unde te-am ascuns să nu mă pot răni.

Și ce să fac când rana nu o mai găsesc, când e atât de adâncă încât ar trebui să îmi dau trupul pe unul nou ca să mă vindec? Cum pot să vreau să mor când deja am ținut în brațe moartea și am încălzit-o cu fumuri fierbinți de țigări și vise?

Și ce să plâng când lacrimile se varsă doar pe interior? Ce să plâng, iubire? Cum să eliberez umbra prezenței tale din mine ce mă bântuie asemeni unei colonii de demoni frânți?

Aștept să te găsesc la orice pas și să îți spun că nu te-am căutat, am vrut doar să văd dacă mai exiști și altundeva sau ești doar în lumea mea...într-un ultim regret de ploaie caldă ți-am șoptit cu voce moartă „Te-am înșelat cu trotuarul, cu drumurile, cu pașii și cu furtuna...Mă poți ierta?”

BLESTEM (I)

În miezul nopții negre ce se zbate de pieire,
La pas de rac să-naintezi spre nemurire
Întinsul mărilor la braț să îl cuprinzi,
Și tot atâtea lacrimi în el să poți să strângi.

Oglinzile de ură în ochi să ți se spargă,
Uitarea să o cauți pe veci în zarea largă
Albastru-ți fie ceasul când te-i trezi din vise,
Și razele de soare să nu te poat-atinge.

Din norii albi, curat să toarne peste tine,
Șuvoi de amintiri, de chin și de suspine,
Pe cer senin în viața ta de-o să mai fie
Să urle vântul, ploaia, ca să nu uiți de mine.

La ore peste zero doar drumul să te țină,
Să n-ajungi nicăierea, minciună din țărână,
Iar ceasul peste zece să nu poți să îl treci,
Decât atunci când când îi mai vrea să mă iubești,
Și dacă treci de zece, pe  unșpe să rămâi,
Până în ziua moartă cu dragostea dintâi.

                                                                     (Cătălin D. Batky, 28.11.2014, 19:25)

DE DIMINEAȚĂ...(MOMENTS..VI)

De când am uitat cine sunt și m-am pierdut în ochii negri cu sclipiri de diamant pur, nu găsesc diferența dintre zi și noapte.

- Te-am căutat o viață și încă te mai caut.

„M-ai găsit deja, de ce nu vrei să mă auzi?”

În miez de noapte văd soare și lumină clară, văd raze blânzi ce îți înconjoară trupul alb asemeni unui înger care n-a primit nemurirea.

- Ah, cât de dor îmi e de tine, deși nu te cunosc, poate nu te-am văzut niciodată, poate nici nu exiști..

Mâinile stâncoase, picioarele de zeu, aripile de înger, părul de mătase neagră, ah, ți se potrivesc ca o mănușă, ești complet și singur..eu ce rol mai am?

„Ascultă-mi glasul, te rog, pentru un moment, oprește-te și ascultă-mă.”

- Iar îmi vorbești și nu te înțeleg. Ești...

„Nu, nu sunt așa. Sunt om, ca tine și ca oricare altul. Aripile ce le vezi sunt iubirea clară ce ți-o port, mâinile stâncoase le simți doar tu, când te cuprind cu toată forța mea, pentru că nu vreau să îți dau drumul. Picioarele de zeu le am doar când pășesc alături de tine, iar părul..”

M-am trezit.

Singur, ca de fiecare dată, încerc să mă ridic din lumea viselor. Soarele se întrezărește printre perdeaua mâzgălită de modele vechi.

Cafeaua mă așteaptă deja pe masă, e caldă, îi simt aroma amară și indispensabilă trupului meu.

- Bună dimineața, iubire.

Mă privesc oglinzile fumurii, pereții pătați de gânduri și povești nespuse și..ah.

„Iubire, te-am visat pentru a mia oară. Erai la fel.”

- Te aștept. Îmi este dor de tine, vreau să te cunosc și să te condamn la păcat. Vreau să cazi precum un înger alb în negrul absolut. Te vreau demon simplu fără conștiință.

„Mă chemi seara, vin, dar nu îmi vorbești. Mă chemi noaptea, îți țin companie, mă vezi, dar nu mă auzi. Ce îmi ceri de..”

- E dimineață. Exact. De dimineață..

MOMENTS...(V)

- De ce întârzie mereu? Doar știe că nu îmi place să aștept.
Pe urmele noroioase ce duceau spre nicăieri, auzeam pașii imposibili ai unui suflet mult prea mort pentru a mai ajunge la timp...către timp.
„Iubire..iubire mă auzi?”
Așteptam în zadar să văd și trupul suav acoperit de cârpe scumpe sosind alături de sunet, pentru că timpul nu îi era deloc prieten ci mai degrabă cel mai puternic adversar.
- Mai stau zece minute și plec. Azi nu e ziua mea norocoasă. 
Pe strada acoperită de tristețe murdară căzută de undeva de sus, treceau mulți oameni, pași mulți, pași repezi, pași adânci, pași grei, pași mărunți, pași...
„Iubire..am ajuns. Îmi pare rău că a trebuit să aștepți după mine, dar știi, a fost aglomerație și plouă, vezi bine, se circulă destul de greu, și taxi-ul a intrat într-o coadă infernală și apoi o groapă și..”
Puteam să jur că îl auzeam sosind mai mult decât atât, îi vedeam haina fluturând în vânt și fața lovită de picăturile de ploaie ce cădeau într-una, spălând trupurile murdare de păcatele unei zile bune.
Trecuse mai bine de o jumătate de oră. Așteptam să apară..știam că o să apară, trebuia să apară, nu puteam să concep ideea în care o să trebuiască să plec singur pe drumul noroios.
- Superb, o să înceteze ploaia și o să se ridice ceața..Excelent. Mai stau zece minute și plec.
Undeva, departe, s-a auzit zgomotul unei ciocniri violente între două fiare . Consecințele se puteau distinge printre urletele demonice și suspinele adânci care pesemne au îngropat anticipat trupurile dragi desprinse din furia metalelor imobilizate definitiv.
„Iubire..te rog, hai să plecăm. Se face frig, se întunecă, se ridică ceața.”
- De ce? De ce a trebuit să depășească?  
- De ce el? De ce tocmai el? A plecat azi de acasă grăbit, avea o întâlnire și...
- Sunteți bine? Nu v-a spus unde se duce?
- O întâlnire importantă pe care o aștepta de multă vreme, era încântat, s-a îmbrăcat în cele mai frumoase haine pe care le-a avut, s-a aranjat așa cum nu a mai făcut-o niciodată, camera lui încă miroase a parfum..
- S-a grăbit, spuneți. Probabil că asta l-a determinat să calce accelerația la maxim pentru a nu întârzia.
O să vă rog să așteptați câteva minute, o să revin eu sau colegul să vă spunem ce s-a hotărât, deși știm cu toții care e deznodământul.
- De ce el..de ce el..de ce el?
Soarele invizibil își anunțase plecarea subtilă și luna, la fel de invizibilă își începuse programul de veghe. Stelele erau și ele prezente pe undeva, însă lipsea una. 
„Îmi pare rău, am ajuns cât am putut de repede, a trebuit să mă strecor prin coloana infernală și să alerg prin mulțime, dar am ajuns. Sunt aici.”
Un văl de aer aburiu se ridica din noroiul devenit roșiatic. Pentru o secundă, am crezut că-l văd cum se luptă cu zidul de ceață și încearcă să îl spargă. 
- Mă scuzați că vă deranjez, îmi puteți spune cât este ceasul?
Se uita la mine cu ochii mari, lucioși, întrebători. Pardesiul vinețiu îi acoperea trupul bolnăvicios și palid, iar pălăria îi lăsa la vedere doar niște plete cenușii, la fel de lucioase precum privirea.
- Mai stau zece minute și plec.

NINGE, NINGE FĂRĂ TINE..

De ieri încoace, începând,
Am vrut să ningă peste mine,
Am vrut să-ngheț oricare gând
Care-mi vorbea doar despre tine.

Un crivăț aspru, nu a fost de-ajuns
Să poată să ucidă-n țurțuri
Imagini care m-au pătruns
Și m-au închis în albe colțuri.

Nici viscolul de astă noapte
Nu a putut deloc să stingă
Fantomele acelor multe șoapte...
Și-ntr-un final, a vrut să ningă.

Dar nu a nins..

De azi sunt trist și fericit în mine,
Sunt cald și rece, deopotrivă
Îmi curge sânge fiert în vine
Și vreau și strig și-aștept să ningă.

Și bradul plânge a zăpadă
Și geamurile vor să-nghețe
Și sufletele de pe stradă...


Va ninge, simt în fruntea băncii,
Se lasă iarna, în sfârșit, pe mine,
Sau poate numai eu și morții
Mai văd cum ninge, ninge fără tine..

                                                    (Cătălin D. Batky, 05.12.2013)

MOMENTS..(I)

...

Tic-tac, tic-tac, tic-tac.
Ticăitul enervant al ceasului m-a readus la realitate.
Unde sunt?
Ce caut aici?
Și mai ales..el cine e?
Am început să tremur și inima a luat-o într-un tango de neliniște. Am privit cu rușine pereții de o nuanță cenușie spre violet și scrumiera plină de lacrimile arse ale unor inimi fumate de câteva nopți. 
Sticla roșiatică zăcea și ea pe masa lipsită de orice fel de emoție, iar paharele goale așteptau parcă să fie îmbrăcate în licoarea ce le împânzea doar marginile fine.
Am vrut să mă ridic și să fug, însă ceva mă ținea în captivitate și mă simțeam legat cu un lanț de o strânsoare inimaginabilă.
Ochii începeau să strângă tot felul de imagini stranii dintr-un loc despre care nu știam absolut nimic, imagini ale unui trup pe care nu îl mai văzusem în viața mea, imagini ale unor momente pe care nu mi le aminteam.
Tot ce știam este că trebuia să mă trezesc acasă.
- Bună dimineața, zâmbărici. Cum ai dormit?
„Bine, mulțumesc, dar tu cine ești?”
-Știi, dintre toți, cu tine m-am simțit cel mai bine.
„Bine, mulțumesc, dar îmi spui și mie cine ești?”
-De ce nu spui nimic, iubire? Ai pățit ceva?
„Nu mă auzi? Te-am întrebat cine ești?”
-Mă îngrijorezi, zâmbărici. Ce e cu tine?
„Cine ești? De unde mă cunoști? De ce nu spui nimic?”
-Poate că nu trebuia să-ți spun toate lucrurile acelea aseară, ai fost destul de șocat.
„Realizezi că nu știu cine ești și că nu te-am mai văzut în viața mea?”
-Ce-ai zice să bem o cafea și să...
„Ce-ai zice să mă lași naibii în pace? De ce nu spui nimic?”
Masa din bucătărie se scălda în lumina pală a unui soare fals, iar eu priveam absent pe geam. Peisajul era desprins dintr-un film pe care îl văzusem cu câțiva ani în urmă. Așteptam să aud ticăitul enervant și să mă trezesc acasă, dar ceasul nu mai ticăia, practic nici nu era niciun ceas pe noptiera din dormitorul străin.
Eram doar eu și străinul care mă pândea tacticos printre fărâmele de perdea căzute dintr-un cer alb imaculat.
-Ți-am mai spus că îmi place felul cum mă privești?
„Mamă, te rog, spune-mi că ești acasă..te rog! Mă auzi?”
-De ce nu spui nimic? 
„Mamă, vreau și eu o porție uriașă de cartofi prăjiți și o țigară din dulap. A, și dacă tot ești în bucătărie, pune-mi, te rog o ceașcă de cafea cu puțină scorțișoară. Mulțumesc.”
-Nu ți-e foame, zâmbărici? 
„Mamă, mai durează mult? Mi-e o foame de leșin..”
-Mă duc să-ți pregătesc ceva să mănânci. Ai poftă de ceva anume?
„Nu, tocmai îmi pregătește mama ceva. Nu te deranja, oricum nu ești real, nu exiști.”
-Știu de ce ai nevoie, un Pepsi cu gheață.
„Pune și puțin Jack în el dacă tot insiști..poate o să dispari până la urmă.”
-Mă întorc imediat.
„Nu te grăbi. De fapt, nu te mai întoarce niciodată.”
Goliciunea lui se întoarse din drumul spre ușă și cu un zâmbet luminat de același soare fals:
-Te iubesc.
„Mamă, m-ai chemat cumva la masă?”
...

O CLIPĂ DE UITARE..

Din toate câte s-au trăit,
Din toate câte au murit,
Din fiecare rană care doare,
Vreau doar..o clipă de uitare.

Din toate stelele ce le-am privit,
Din toate nopțile ce le-am iubit,
Din fiecare oră care doare,
Vreau doar..o clipă de uitare.

Din toate zilele ce au trecut,
Din toate gândurile dintr-un minut,
Din fiecare lacrimă ce curge cu ardoare,
Vreau doar..o clipă de uitare.

Din toate lacrimile care-au plâns,
Din toate chinurile care astăzi m-au răpus,
Din fiecare zgârietură aspră de pură agonie,
Vreau  doar..o clipă să îți dau și ție...