DE DIMINEAȚĂ...(MOMENTS..VI)

De când am uitat cine sunt și m-am pierdut în ochii negri cu sclipiri de diamant pur, nu găsesc diferența dintre zi și noapte.

- Te-am căutat o viață și încă te mai caut.

„M-ai găsit deja, de ce nu vrei să mă auzi?”

În miez de noapte văd soare și lumină clară, văd raze blânzi ce îți înconjoară trupul alb asemeni unui înger care n-a primit nemurirea.

- Ah, cât de dor îmi e de tine, deși nu te cunosc, poate nu te-am văzut niciodată, poate nici nu exiști..

Mâinile stâncoase, picioarele de zeu, aripile de înger, părul de mătase neagră, ah, ți se potrivesc ca o mănușă, ești complet și singur..eu ce rol mai am?

„Ascultă-mi glasul, te rog, pentru un moment, oprește-te și ascultă-mă.”

- Iar îmi vorbești și nu te înțeleg. Ești...

„Nu, nu sunt așa. Sunt om, ca tine și ca oricare altul. Aripile ce le vezi sunt iubirea clară ce ți-o port, mâinile stâncoase le simți doar tu, când te cuprind cu toată forța mea, pentru că nu vreau să îți dau drumul. Picioarele de zeu le am doar când pășesc alături de tine, iar părul..”

M-am trezit.

Singur, ca de fiecare dată, încerc să mă ridic din lumea viselor. Soarele se întrezărește printre perdeaua mâzgălită de modele vechi.

Cafeaua mă așteaptă deja pe masă, e caldă, îi simt aroma amară și indispensabilă trupului meu.

- Bună dimineața, iubire.

Mă privesc oglinzile fumurii, pereții pătați de gânduri și povești nespuse și..ah.

„Iubire, te-am visat pentru a mia oară. Erai la fel.”

- Te aștept. Îmi este dor de tine, vreau să te cunosc și să te condamn la păcat. Vreau să cazi precum un înger alb în negrul absolut. Te vreau demon simplu fără conștiință.

„Mă chemi seara, vin, dar nu îmi vorbești. Mă chemi noaptea, îți țin companie, mă vezi, dar nu mă auzi. Ce îmi ceri de..”

- E dimineață. Exact. De dimineață..

MOMENTS...(V)

- De ce întârzie mereu? Doar știe că nu îmi place să aștept.
Pe urmele noroioase ce duceau spre nicăieri, auzeam pașii imposibili ai unui suflet mult prea mort pentru a mai ajunge la timp...către timp.
„Iubire..iubire mă auzi?”
Așteptam în zadar să văd și trupul suav acoperit de cârpe scumpe sosind alături de sunet, pentru că timpul nu îi era deloc prieten ci mai degrabă cel mai puternic adversar.
- Mai stau zece minute și plec. Azi nu e ziua mea norocoasă. 
Pe strada acoperită de tristețe murdară căzută de undeva de sus, treceau mulți oameni, pași mulți, pași repezi, pași adânci, pași grei, pași mărunți, pași...
„Iubire..am ajuns. Îmi pare rău că a trebuit să aștepți după mine, dar știi, a fost aglomerație și plouă, vezi bine, se circulă destul de greu, și taxi-ul a intrat într-o coadă infernală și apoi o groapă și..”
Puteam să jur că îl auzeam sosind mai mult decât atât, îi vedeam haina fluturând în vânt și fața lovită de picăturile de ploaie ce cădeau într-una, spălând trupurile murdare de păcatele unei zile bune.
Trecuse mai bine de o jumătate de oră. Așteptam să apară..știam că o să apară, trebuia să apară, nu puteam să concep ideea în care o să trebuiască să plec singur pe drumul noroios.
- Superb, o să înceteze ploaia și o să se ridice ceața..Excelent. Mai stau zece minute și plec.
Undeva, departe, s-a auzit zgomotul unei ciocniri violente între două fiare . Consecințele se puteau distinge printre urletele demonice și suspinele adânci care pesemne au îngropat anticipat trupurile dragi desprinse din furia metalelor imobilizate definitiv.
„Iubire..te rog, hai să plecăm. Se face frig, se întunecă, se ridică ceața.”
- De ce? De ce a trebuit să depășească?  
- De ce el? De ce tocmai el? A plecat azi de acasă grăbit, avea o întâlnire și...
- Sunteți bine? Nu v-a spus unde se duce?
- O întâlnire importantă pe care o aștepta de multă vreme, era încântat, s-a îmbrăcat în cele mai frumoase haine pe care le-a avut, s-a aranjat așa cum nu a mai făcut-o niciodată, camera lui încă miroase a parfum..
- S-a grăbit, spuneți. Probabil că asta l-a determinat să calce accelerația la maxim pentru a nu întârzia.
O să vă rog să așteptați câteva minute, o să revin eu sau colegul să vă spunem ce s-a hotărât, deși știm cu toții care e deznodământul.
- De ce el..de ce el..de ce el?
Soarele invizibil își anunțase plecarea subtilă și luna, la fel de invizibilă își începuse programul de veghe. Stelele erau și ele prezente pe undeva, însă lipsea una. 
„Îmi pare rău, am ajuns cât am putut de repede, a trebuit să mă strecor prin coloana infernală și să alerg prin mulțime, dar am ajuns. Sunt aici.”
Un văl de aer aburiu se ridica din noroiul devenit roșiatic. Pentru o secundă, am crezut că-l văd cum se luptă cu zidul de ceață și încearcă să îl spargă. 
- Mă scuzați că vă deranjez, îmi puteți spune cât este ceasul?
Se uita la mine cu ochii mari, lucioși, întrebători. Pardesiul vinețiu îi acoperea trupul bolnăvicios și palid, iar pălăria îi lăsa la vedere doar niște plete cenușii, la fel de lucioase precum privirea.
- Mai stau zece minute și plec.

MOMENTS(III)

„Aș vrea să-i văd oasele cum tânjesc după carne...”
Mă uitam în gol și nu știam ce să spun sau ce să fac, totul mă ducea la același peisaj grotesc. Simțeam bătăile unei inimi mult prea tinere, mult prea rapide pentru a putea fi încetinite de o lovitură de cuțit.
„Plombe, ah? Dureri?”
Ochii îi ieșeau din orbite și atunci am prins momentul oportun, momentul pe care îl aștepta cu atâta nerăbdare.
-Te crezi în stare? De fiecare dată când ai aruncat nu ai nimerit decât oglinda. Ce te face să crezi că acum o să fie diferit?
„Dacă aș vedea că-ți pasă, probabil aș arunca din nou în oglindă, dar acum, tot ce vreau este să-ți văd oasele cum urlă în agonie după o bucățică de carne. Hah, acum chiar mă poți numi nebun, pentru că recunosc, am devenit unul, și încă unul extrem de bun..”
O ultimă privire apocaliptică mi se derula înainte și credea că o să apăs pe „rewind” sau pe „fast forward”, însă era prea târziu, sacrificasem fiecare parte bună din mine pentru nimic, pentru un nimic pe care aveam să îl descopăr după un timp.
-Aruncă-l naibii odată, ce mai aștepți? Nu ești în stare, nu ai fost niciodată, recunoaște.
„Dureri? Ha, cred că glumești. Am fost înjunghiat cu atâtea cuțite încât le cunosc după lamă. Doar că tu ai prea multe ca să le țin socoteala. Da chiar, de unde le scoți? Știi ce? Nu mai contează, m-ai ucis cu fiecare, e rândul meu acum, bestie. Na, ține asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta și asta...”
Cearșaful duhnea a minciuni și a trădări infecte, iar înăuntru stagna un miros de răzbunare.
Vroiam să fug, dar apoi mi-am dat seama că nu aveam unde să fug, eram deja în drum spre...
„Ah, ți-am simțit ultima suflare, gemetele strânse în perdele s-au eliberat din strânsoare și am vrut să te mai ucid o dată, măcar încă o dată, m-a făcut să mă simt atât de bine, atât de important.
Uitasem o chestie: ai aici niște oase care întreabă de o bucată de carne.”