DE GARĂ...

Un ger albastru a-nghețat în mine,

Mi-a stins un dor pe banca de la gară

Am așteptat un ultim tren cu tine

Un tren ce n-a vrut să apară.

De când aștept mi s-a trecut o viață

În gara rece, singură și veche

Mereu sunt primul, ultimul din față

Și veșnic singur, fără de pereche.

El, trenul cred că a murit pe șine

De pasagerul meu, nu știu nimic

Dar o minciună arde tare-n mine

Că va veni.. Dar n-a venit.

Și vreau să plec să nu te-aștept în gară

Aceeași întrebare o rostesc mereu

Dacă de dimineață vine trenul și e seară

A câta stație o să fiu și eu?

(Cătălin D. Batky, 09 ianuarie 2015, orele 21:29)

AȘ VREA SĂ TE UCID...

Aș vrea să te ucid în miez de noapte,

Să-ți fiu sicriu și coasă,

Cuțit în sânge fiert.

Aș vrea să te ucid în patru șoapte,

Să-ți fiu cruce și groapă,

Aș vrea să te ucid, am obosit să iert.

Aș vrea să te sfărâm în vârf de munte,

Să-ți iau eu aerul,

Să te zdrobesc în vid.

Aș vrea să te arunc în timpurie punte,

Să-ți fiu eu cerul,

Și când vei râde strașnic, aș vrea să te ucid.

Aș rupe eu din catacombe moartea,

Să-ți fac cadou,

Să te străpung.

Aș vrea să îți semnez eu soarta,

S-o ai din nou,

Și-atunci din brațul vieții să te smulg.

Aș vrea să te ucid printre trotuare,

Să-ți plimb fantoma,

Să te văd.

Aș vrea să-ți cânt acorduri funerare,

Să râd în timp,

Și-apoi să te ucid în cel mai blând prăpăd.

Ai înțeles prea bine...

Aș vrea să te ucid cu zâmbetul pe buze,

În urletele tale să-mi cânte agonia,

Pe clapele de pian, printre atâtea muze,

Doar tu să cânți cu moartea ta pe buze,

Și trupu-ți ce se zbate, să-ncheie simfonia.

Aș vrea să te ucid de azi spre mâine,

În chinurile vieții să te mai țin de sclav,

Să-ți văd doar ochii negri, arși, de câine,

Aș vrea să te ucid și azi și mâine.

Cătălin D. Batky, 28 august 2014

MOMENTS...(V)

- De ce întârzie mereu? Doar știe că nu îmi place să aștept.
Pe urmele noroioase ce duceau spre nicăieri, auzeam pașii imposibili ai unui suflet mult prea mort pentru a mai ajunge la timp...către timp.
„Iubire..iubire mă auzi?”
Așteptam în zadar să văd și trupul suav acoperit de cârpe scumpe sosind alături de sunet, pentru că timpul nu îi era deloc prieten ci mai degrabă cel mai puternic adversar.
- Mai stau zece minute și plec. Azi nu e ziua mea norocoasă. 
Pe strada acoperită de tristețe murdară căzută de undeva de sus, treceau mulți oameni, pași mulți, pași repezi, pași adânci, pași grei, pași mărunți, pași...
„Iubire..am ajuns. Îmi pare rău că a trebuit să aștepți după mine, dar știi, a fost aglomerație și plouă, vezi bine, se circulă destul de greu, și taxi-ul a intrat într-o coadă infernală și apoi o groapă și..”
Puteam să jur că îl auzeam sosind mai mult decât atât, îi vedeam haina fluturând în vânt și fața lovită de picăturile de ploaie ce cădeau într-una, spălând trupurile murdare de păcatele unei zile bune.
Trecuse mai bine de o jumătate de oră. Așteptam să apară..știam că o să apară, trebuia să apară, nu puteam să concep ideea în care o să trebuiască să plec singur pe drumul noroios.
- Superb, o să înceteze ploaia și o să se ridice ceața..Excelent. Mai stau zece minute și plec.
Undeva, departe, s-a auzit zgomotul unei ciocniri violente între două fiare . Consecințele se puteau distinge printre urletele demonice și suspinele adânci care pesemne au îngropat anticipat trupurile dragi desprinse din furia metalelor imobilizate definitiv.
„Iubire..te rog, hai să plecăm. Se face frig, se întunecă, se ridică ceața.”
- De ce? De ce a trebuit să depășească?  
- De ce el? De ce tocmai el? A plecat azi de acasă grăbit, avea o întâlnire și...
- Sunteți bine? Nu v-a spus unde se duce?
- O întâlnire importantă pe care o aștepta de multă vreme, era încântat, s-a îmbrăcat în cele mai frumoase haine pe care le-a avut, s-a aranjat așa cum nu a mai făcut-o niciodată, camera lui încă miroase a parfum..
- S-a grăbit, spuneți. Probabil că asta l-a determinat să calce accelerația la maxim pentru a nu întârzia.
O să vă rog să așteptați câteva minute, o să revin eu sau colegul să vă spunem ce s-a hotărât, deși știm cu toții care e deznodământul.
- De ce el..de ce el..de ce el?
Soarele invizibil își anunțase plecarea subtilă și luna, la fel de invizibilă își începuse programul de veghe. Stelele erau și ele prezente pe undeva, însă lipsea una. 
„Îmi pare rău, am ajuns cât am putut de repede, a trebuit să mă strecor prin coloana infernală și să alerg prin mulțime, dar am ajuns. Sunt aici.”
Un văl de aer aburiu se ridica din noroiul devenit roșiatic. Pentru o secundă, am crezut că-l văd cum se luptă cu zidul de ceață și încearcă să îl spargă. 
- Mă scuzați că vă deranjez, îmi puteți spune cât este ceasul?
Se uita la mine cu ochii mari, lucioși, întrebători. Pardesiul vinețiu îi acoperea trupul bolnăvicios și palid, iar pălăria îi lăsa la vedere doar niște plete cenușii, la fel de lucioase precum privirea.
- Mai stau zece minute și plec.

PAGES FROM MY DIARY (1)

You stand by in the evening
Waiting for a chance,
You hear his steps...
His walk is like a dance

It's pretty cold inside,
But your body is still hot,
The passion has never died,
Even if your heart..decided to stop

Your first moment was there,
When you felt his deadly kiss
And when he left, you swore that
You'll not live any longer like this

And finally...

Feel the winter in your heart,
Let your pain fly away,
Bring back your magic smile,
All these things will change...someday.

                                                                Cătălin D. Batky, 02.10.2012