Se afișează postările cu eticheta poetry. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta poetry. Afișați toate postările

luni, 26 ianuarie 2015

RUGĂ LUI DEMON, PUTERE

Un alt vânt rece mă doboară,
O altă ploaie mă sărută;
Curg lacrimi, pentru-a mia oară
Și gura-mi este veșnic mută.

În cruci de noapte strâns în lanțuri,
E somnul ce-l aștept de mult,
Prins în coșmaruri dulci și dansuri
Și-n pianul ce nu-l mai ascult.

Lumina mea din ochi apune;
În trupul veșnic obosit
Trăiește, demonul și-n spume
Îmi cântă imn de om învins.

Încalță-mi tălpile în flăcări!
Aruncă-mi inima-n Infern!
Carnea doar las-o pentru păsări
Ce m-or mușca de azi, etern.

Arată-ți, demon negru, fața
Și strânge-mi mâna ca stăpân;
În ochii tăi îmi stinge viața,
Să pot să merg spre alt tărâm.

O clipă vie lasă-mi încă,
Să pot privi la cine-am fost,
Să-i spun „Adio, ființă sfântă”
La cea care mi-a dat un rost.

Să-nchin cu îngerii la masă,
Cu cei care m-au cunoscut;
Să mai visez un dram acasă,
Apoi să fiu pe veci, pierdut.

O, demone nebun, putere!
În veșnicie să mă zbat
Să uit de lacrimi și durere,
Ce-ți cer eu azi, e tot păcat?

Răspunde-mi printr-o mușcătură,
Ori zgârietură pe obraz;
Căci gustul de amar în gură,
Îmi spune că ești încă treaz.

Croiește-mi aripi de vecie,
Mătase neagră ca veșmânt,
Mai dă-mi trei ceasuri de beție
Să pot a-mi face jurământ.

Și când m-oi rupe dintre lume,
Cu ochii stinși te-oi săruta,
Ți-oi spune, demone, pe nume
Și-oi dezlega robia ta.

...

O, demone nebun, tărie!
Omoară-mi zilele de-acum.
Nimic de mine să se știe,
Să pot să fiu cum sunt, nebun.

Cătălin Daniel Batky, 26 ianuarie 2015, 12:53


vineri, 9 ianuarie 2015

DE GARĂ...


Un ger albastru a-nghețat în mine,
Mi-a stins un dor pe banca de la gară
Am așteptat un ultim tren cu tine
Un tren ce n-a vrut să apară.

De când aștept mi s-a trecut o viață
În gara rece, singură și veche
Mereu sunt primul, ultimul din față
Și veșnic singur, fără de pereche.

El, trenul cred că a murit pe șine
De pasagerul meu, nu știu nimic
Dar o minciună arde tare-n mine
Că va veni.. Dar n-a venit.

Și vreau să plec să nu te-aștept în gară
Aceeași întrebare o rostesc mereu
Dacă de dimineață vine trenul și e seară
A câta stație o să fiu și eu?

(Cătălin D. Batky, 09 ianuarie 2015, orele 21:29)


sâmbătă, 2 martie 2013

TRISTEȚE DE MARTIE...




Câmpul este din nou verde,
Susură izvorul lin.
Dincolo de metereze
Se arată câte-un crin...

Iz  puternic de brândușă,
Mă izbește în poiană.
Se-ntrevede printr-o ușă,
Fosta și iubita iarnă...

Mă cuprinde-ncet o stare,
De tristețe provincială.
E un vis? Sau,...mi se pare.
Mă străbate o răceală...

Mă îndrept cu pașii lini,
Fără de vreo explicație.
Simt din van, miros de crini,
E-o tristețe grea de Martie...



                                         (Cătălin Daniel Batky, 28.02.2013)


marți, 14 februarie 2012

HAPPY FUCKINGTIME DAY...

Știu, 14 februarie, ziua când toți îndrăgostiții se iubesc mai mult ca niciodată, și toți pruncii fac sex pă unde apucă, tristul adevăr.

Nu, nu sărbătoresc nimic, vă las o poezie care explică mai bine motivul pentru care nu accept ziua asta:


NUNTĂ


De ziua nunții tale-ți scriu,
Acum, câteva rânduri
Desprinse dintr-un paravan,
De mii și mii de gânduri.


Te văd, un înger preafrumos,
Pe scara nemuririi,
Cu fața-ți îndreptată-n jos,
O, sclav al fericirii!


Veșminte de un alb ceresc,
Coroană-mpărătească,
Un zâmbet prea puțin lumesc
Și-o lacrimă sihastră.


Pe ritmuri tandre de viori,
Printre mulțimi cu plete,
Pășești, în scâncet și-n fiori,
Pe drumuri incomplete.


Aruncă-ți trupul de noroi,
Și rupe-ți fața, ochii,
Pătrunde-n vânt ca un strigoi,
Și luptă-te cu morții.


Buchetul, foc mistuitor,
Iar lacrimile-ți ploaie,
Un vals, cutremur izbitor,
Ce-o lume vrea să-ndoaie.


...
(Cătălin Daniel Batky, 14.02.2012, 00:12)