CANTINĂ DE GÂNDURI...

În pietre scumpe, mărită ființă, te ascunzi
Te lupți mereu, la orice pas, cu amintirea
Pe care drum mai vrei și astăzi să ajungi?
De ce nu vrei să-mi întâlnești din nou privirea?

Te știu, te-am mai văzut demult, o dată
Pe o hârtie, printre alte rânduri.
Am stat, de știi, cândva, l-aceeași masă
În singura cantină grea de gânduri...

                                                      (02 aprilie 2015, 15:00, Cătălin D. Batky)

RUGĂ LUI DEMON, PUTERE

Un alt vânt rece mă doboară,

O altă ploaie mă sărută;

Curg lacrimi, pentru-a mia oară

Și gura-mi este veșnic mută.

În cruci de noapte strâns în lanțuri,

E somnul ce-l aștept de mult,

Prins în coșmaruri dulci și dansuri

Și-n pianul ce nu-l mai ascult.

Lumina mea din ochi apune;

În trupul veșnic obosit

Trăiește, demonul și-n spume

Îmi cântă imn de om învins.

Încalță-mi tălpile în flăcări!

Aruncă-mi inima-n Infern!

Carnea doar las-o pentru păsări

Ce m-or mușca de azi, etern.

Arată-ți, demon negru, fața

Și strânge-mi mâna ca stăpân;

În ochii tăi îmi stinge viața,

Să pot să merg spre alt tărâm.

O clipă vie lasă-mi încă,

Să pot privi la cine-am fost,

Să-i spun „Adio, ființă sfântă”

La cea care mi-a dat un rost.

Să-nchin cu îngerii la masă,

Cu cei care m-au cunoscut;

Să mai visez un dram acasă,

Apoi să fiu pe veci, pierdut.

O, demone nebun, putere!

În veșnicie să mă zbat

Să uit de lacrimi și durere,

Ce-ți cer eu azi, e tot păcat?

Răspunde-mi printr-o mușcătură,

Ori zgârietură pe obraz;

Căci gustul de amar în gură,

Îmi spune că ești încă treaz.

Croiește-mi aripi de vecie,

Mătase neagră ca veșmânt,

Mai dă-mi trei ceasuri de beție

Să pot a-mi face jurământ.

Și când m-oi rupe dintre lume,

Cu ochii stinși te-oi săruta,

Ți-oi spune, demone, pe nume

Și-oi dezlega robia ta.

...

O, demone nebun, tărie!

Omoară-mi zilele de-acum.

Nimic de mine să se știe,

Să pot să fiu cum sunt, nebun.

Cătălin Daniel Batky, 26 ianuarie 2015, 12:53

DE GARĂ...

Un ger albastru a-nghețat în mine,

Mi-a stins un dor pe banca de la gară

Am așteptat un ultim tren cu tine

Un tren ce n-a vrut să apară.

De când aștept mi s-a trecut o viață

În gara rece, singură și veche

Mereu sunt primul, ultimul din față

Și veșnic singur, fără de pereche.

El, trenul cred că a murit pe șine

De pasagerul meu, nu știu nimic

Dar o minciună arde tare-n mine

Că va veni.. Dar n-a venit.

Și vreau să plec să nu te-aștept în gară

Aceeași întrebare o rostesc mereu

Dacă de dimineață vine trenul și e seară

A câta stație o să fiu și eu?

(Cătălin D. Batky, 09 ianuarie 2015, orele 21:29)

DRUMURI STINSE...(MOMENTS VII)

Străine, am obosit să îmi tocesc gândurile în încercări zadarnice de a te găsi, am încetat să-ți caut glasul stins în umbrele trotuarelor stinghere și am uitat ca să trăiesc fără de mine însumi.

Pe drumurile strâmte m-am înghesuit alături de mulțimea de răni umblătoare, am vărsat lacrimi asemeni unei proaspete orfane și am înghițit în sec orice urmă de regret. Perfect bolnav am continuat să merg...

Mi-ai spus că toate ușile duc la tine, că te voi găsi mereu, la orice pas, însă nu ai spus la care dintre cei infiniți pe care i-am parcurs de când te vreau. Am cercetat fiecare ușă, dar de fiecare dată vedeam un alt chip de noroi. Nu ești tu. Nu ești.

Mi-am amintit când ai cântat alături de-o furtună și te-ai izbit melancolic de perdelele reci, așteptând o rază fină de soare. Am cântat și eu cu ploaia, vântul, vijelia, dar a fost o altă simfonie...

Am încercat să aleg din zece cuvinte măcar unul care oglindea adevărul, pentru că restul erau doar minciuni desprinse parcă din ziarele de scandal pe care le citesc în lipsa ta.

Știu că minți...minți asemeni unui Dumnezeu al minciunii, te prefaci că plângi doar să vezi dacă îmi pasă și te prefaci că râzi ca să vezi dacă mă doare..

De când te caut, am pierdut o viață și urmează să pierd și moartea, iubire.

M-am adăpostit într-un colț de fier, ca să nu simt căldura ce mă înconjoară..ca să îngheț orice lacrimă care vrea să curgă nestingherită pe obrazu-mi ars de atâtea drumuri și cărări.

Aș vrea să-mi fie frig,

Să-ngheț în cub de gheață,

Să te respir în lună,

Să te privesc în ceață,

Să-ți dau din țurțuri moartea,

Să-ți sting din răsuflări

Și apoi să te zdrobesc afară.

Am uitat...

Am uitat că nu te pot atinge, nu te pot vedea, nu îți pot simți ființa moartă pentru că nu mai știu cum. Mi-ai spus că ești peste tot și nicăieri, ești acolo unde te găsesc fără să te caut, acolo unde deschid ceva ce nu se poate închide, acolo unde te-am ascuns să nu mă pot răni.

Și ce să fac când rana nu o mai găsesc, când e atât de adâncă încât ar trebui să îmi dau trupul pe unul nou ca să mă vindec? Cum pot să vreau să mor când deja am ținut în brațe moartea și am încălzit-o cu fumuri fierbinți de țigări și vise?

Și ce să plâng când lacrimile se varsă doar pe interior? Ce să plâng, iubire? Cum să eliberez umbra prezenței tale din mine ce mă bântuie asemeni unei colonii de demoni frânți?

Aștept să te găsesc la orice pas și să îți spun că nu te-am căutat, am vrut doar să văd dacă mai exiști și altundeva sau ești doar în lumea mea...într-un ultim regret de ploaie caldă ți-am șoptit cu voce moartă „Te-am înșelat cu trotuarul, cu drumurile, cu pașii și cu furtuna...Mă poți ierta?”

AȘ VREA SĂ TE UCID...

Aș vrea să te ucid în miez de noapte,

Să-ți fiu sicriu și coasă,

Cuțit în sânge fiert.

Aș vrea să te ucid în patru șoapte,

Să-ți fiu cruce și groapă,

Aș vrea să te ucid, am obosit să iert.

Aș vrea să te sfărâm în vârf de munte,

Să-ți iau eu aerul,

Să te zdrobesc în vid.

Aș vrea să te arunc în timpurie punte,

Să-ți fiu eu cerul,

Și când vei râde strașnic, aș vrea să te ucid.

Aș rupe eu din catacombe moartea,

Să-ți fac cadou,

Să te străpung.

Aș vrea să îți semnez eu soarta,

S-o ai din nou,

Și-atunci din brațul vieții să te smulg.

Aș vrea să te ucid printre trotuare,

Să-ți plimb fantoma,

Să te văd.

Aș vrea să-ți cânt acorduri funerare,

Să râd în timp,

Și-apoi să te ucid în cel mai blând prăpăd.

Ai înțeles prea bine...

Aș vrea să te ucid cu zâmbetul pe buze,

În urletele tale să-mi cânte agonia,

Pe clapele de pian, printre atâtea muze,

Doar tu să cânți cu moartea ta pe buze,

Și trupu-ți ce se zbate, să-ncheie simfonia.

Aș vrea să te ucid de azi spre mâine,

În chinurile vieții să te mai țin de sclav,

Să-ți văd doar ochii negri, arși, de câine,

Aș vrea să te ucid și azi și mâine.

Cătălin D. Batky, 28 august 2014

DE DIMINEAȚĂ...(MOMENTS..VI)

De când am uitat cine sunt și m-am pierdut în ochii negri cu sclipiri de diamant pur, nu găsesc diferența dintre zi și noapte.

- Te-am căutat o viață și încă te mai caut.

„M-ai găsit deja, de ce nu vrei să mă auzi?”

În miez de noapte văd soare și lumină clară, văd raze blânzi ce îți înconjoară trupul alb asemeni unui înger care n-a primit nemurirea.

- Ah, cât de dor îmi e de tine, deși nu te cunosc, poate nu te-am văzut niciodată, poate nici nu exiști..

Mâinile stâncoase, picioarele de zeu, aripile de înger, părul de mătase neagră, ah, ți se potrivesc ca o mănușă, ești complet și singur..eu ce rol mai am?

„Ascultă-mi glasul, te rog, pentru un moment, oprește-te și ascultă-mă.”

- Iar îmi vorbești și nu te înțeleg. Ești...

„Nu, nu sunt așa. Sunt om, ca tine și ca oricare altul. Aripile ce le vezi sunt iubirea clară ce ți-o port, mâinile stâncoase le simți doar tu, când te cuprind cu toată forța mea, pentru că nu vreau să îți dau drumul. Picioarele de zeu le am doar când pășesc alături de tine, iar părul..”

M-am trezit.

Singur, ca de fiecare dată, încerc să mă ridic din lumea viselor. Soarele se întrezărește printre perdeaua mâzgălită de modele vechi.

Cafeaua mă așteaptă deja pe masă, e caldă, îi simt aroma amară și indispensabilă trupului meu.

- Bună dimineața, iubire.

Mă privesc oglinzile fumurii, pereții pătați de gânduri și povești nespuse și..ah.

„Iubire, te-am visat pentru a mia oară. Erai la fel.”

- Te aștept. Îmi este dor de tine, vreau să te cunosc și să te condamn la păcat. Vreau să cazi precum un înger alb în negrul absolut. Te vreau demon simplu fără conștiință.

„Mă chemi seara, vin, dar nu îmi vorbești. Mă chemi noaptea, îți țin companie, mă vezi, dar nu mă auzi. Ce îmi ceri de..”

- E dimineață. Exact. De dimineață..

MOMENTS...(IV)

„Ai observat și tu că de fiecare dată când vorbesc cu tine începe să plouă?”
-Of, băga-mi-aș, iar am uitat umbrela.
„Știi, ai putea să rămâi aici dacă vrei..”
Geamul întredeschis făcea să aud acustica perfectă a stropilor grei de ploaie care cădeau, dându-și ultima suflare pe asfaltul murdărit. Voiam să mă apropii de geam și să-l închid, sunetele sinucigașe erau prea puternice și mă făceau să tresar de la fiecare moarte.
-De ce plouă? E mijlocul iernii!
„Iubire, deschide puțin geamul, aș vrea să număr picăturile de ploaie..cel puțin toate până ce ai să cazi în brațele mele...și atunci aș fi ocupat cu altceva.”
Ploaia nu înceta să ucidă și voiam să se termine, puteam vedea rămășițele unor fărâmituri de suflete cum atârnau dintr-o parte în alta a geamului. 
-Geamul ăsta blestemat! Nu mai suport atâta pedeapsă.
Am încercat să împing mânerul „călăului”, dar o siluetă neagră mi-a distras atenția.
„Înțeleg că nu vrei să te uiți la mine, dar lasă-mă să ascult cântecul acela..mereu îl ascult, iar fiecare notă îmi amintește de tine. O să mă prefac că nu sunt aici, o să mă prefac că nici tu nu ești și nu ai fost niciodată, doar lasă-mă, te rog, să-l ascult un minut. Îți promit că o să plec departe, departe de tine și de tot ce mă înconjoară, în acel minut o să fiu mort. Oare cum o să te simți?”
-Nu o să mai ajung azi acasă, sunt sigur. Cine ești și ce urmărești? Vrei să intri să servești un ceai cald? 
Preț de o secundă m-am pierdut.
„Iubire, știi ce bine e să mori pentru un minut? De ce nu încerci și tu, poate ai să vrei să mă privești măcar până închizi ochii...înțeleg. Cred că tu ai început de mult să mori..și nu știu ce cântec ai ascultat, dar aș vrea să ți-l cânt zi de zi, doar să știu că zaci aici...lângă mine.”
...
„Auzi..auzi? E cântecul ce mă cheamă pe mine. Uite, probabil că nu o să observi, dar o să mai mor câteva minute. Auzi...?”

TE IUBESC...

Te iubesc.

Te regăsesc mereu, la ceas de seară..
Pe-același scaun, lângă peretele pătat,
Aceleși gesturi tandre, cu veșnica țigară,
Și-apoi, același dans tenebru, către același pat.

Pot să mai simt, urmele line,
A pașilor mărunți, spre dormitor,
Pot să respir, aceleași fumuri fine,
Legate de tavan și stinse de-un covor.

Te simt aici, pe pătura albastră,
Îți caut ochii, pe cerul dinspre geam,
Perdeaua-i strânsă, de fața ta măiastră,
Și-n perna maronie, sânt vise de alt neam.

Mereu voi fi acolo, lângă tine,
Săr râd, să plâng, să simt sau să greșesc,
În noapte sau pe zi, cu rău sau peste bine,
Să pot să-ți spun, să-ți spun că te iubesc.

                                                           (Cătălin D. Batky, 25.06.2013, orele 02:25AM) 

                                      

PAGES FROM MY DIARY (1)

You stand by in the evening
Waiting for a chance,
You hear his steps...
His walk is like a dance

It's pretty cold inside,
But your body is still hot,
The passion has never died,
Even if your heart..decided to stop

Your first moment was there,
When you felt his deadly kiss
And when he left, you swore that
You'll not live any longer like this

And finally...

Feel the winter in your heart,
Let your pain fly away,
Bring back your magic smile,
All these things will change...someday.

                                                                Cătălin D. Batky, 02.10.2012

HAPPY FUCKINGTIME DAY...

Știu, 14 februarie, ziua când toți îndrăgostiții se iubesc mai mult ca niciodată, și toți pruncii fac sex pă unde apucă, tristul adevăr.

Nu, nu sărbătoresc nimic, vă las o poezie care explică mai bine motivul pentru care nu accept ziua asta:


NUNTĂ


De ziua nunții tale-ți scriu,
Acum, câteva rânduri
Desprinse dintr-un paravan,
De mii și mii de gânduri.


Te văd, un înger preafrumos,
Pe scara nemuririi,
Cu fața-ți îndreptată-n jos,
O, sclav al fericirii!


Veșminte de un alb ceresc,
Coroană-mpărătească,
Un zâmbet prea puțin lumesc
Și-o lacrimă sihastră.


Pe ritmuri tandre de viori,
Printre mulțimi cu plete,
Pășești, în scâncet și-n fiori,
Pe drumuri incomplete.


Aruncă-ți trupul de noroi,
Și rupe-ți fața, ochii,
Pătrunde-n vânt ca un strigoi,
Și luptă-te cu morții.


Buchetul, foc mistuitor,
Iar lacrimile-ți ploaie,
Un vals, cutremur izbitor,
Ce-o lume vrea să-ndoaie.


...
(Cătălin Daniel Batky, 14.02.2012, 00:12)