În miezul nopții negre ce se zbate de pieire,
La pas de rac să-naintezi spre nemurire
Întinsul mărilor la braț să îl cuprinzi,
Și tot atâtea lacrimi în el să poți să strângi.
Oglinzile de ură în ochi să ți se spargă,
Uitarea să o cauți pe veci în zarea largă
Albastru-ți fie ceasul când te-i trezi din vise,
Și razele de soare să nu te poat-atinge.
Din norii albi, curat să toarne peste tine,
Șuvoi de amintiri, de chin și de suspine,
Pe cer senin în viața ta de-o să mai fie
Să urle vântul, ploaia, ca să nu uiți de mine.
La ore peste zero doar drumul să te țină,
Să n-ajungi nicăierea, minciună din țărână,
Iar ceasul peste zece să nu poți să îl treci,
Decât atunci când când îi mai vrea să mă iubești,
Și dacă treci de zece, pe unșpe să rămâi,
Până în ziua moartă cu dragostea dintâi.
(Cătălin D. Batky, 28.11.2014, 19:25)
