MONOLOG..ȘI UN TRANDAFIR

Nu o să mă scuz pentru că am fost inactiv aici, nu o să îmi caut motive și nici nu o să dezbat această chestie, pentru că am altele de zis.
Zi de zi mă tot gândesc că s-ar putea să fie mai bine și că o să pot să găsesc drumul pe care îl caut, însă, e doar ceață, ceață și furtună, o furtună care nu mă lasă efectiv să pășesc, ci mă ține prizonier într-un colț murdar(o fi el murdar, dar măcar e primitor, deocamdată). 
În 2010, când am început să scriu pe acest blog(wow, 3 ani), aveam mari vise și mari speranțe pe viitor, și îl vedeam ca unul ... wow. În acea perioadă credeam că o să trec ușor prin ceea ce unii numesc „treapta de jos” și că o să ajung unde mi-am propus mai repede decât sunt programat defapt. Nu aș putea spune că am fost chiar un visător, ci mă gândeam că o chiriuță simpluță, o admitere la o facultă cât de cât okay(parcă engleză-japoneză voiam, ca după aia să mă reprofilez pentru română-engleză, uitasem că nu cunosc japoneza deloc, de unde să dau și admitere) și un part-time job, așa, cât să mai scot ceva bănuți chiar m-ar plasa bine...dar, și e un mare DAR, am uitat că la tot pasul în viață am întâlnit impedimente și tot felul de obstacole..unele chiar imposibil de evitat, și, odată ce mă lovesc de câte unul, îmi revin cam greu..
Da, neinteresantă toată avalanșa asta de cuvinte, știu, însă titlul spune tot: monolog. Pur și simplu îmi vorbesc mie, pentru că nu are cine altcineva să mă asculte, sau chiar dacă mă ascultă, mă condamnă și prefer varianta asta, în care, cel puțin eu nu mă condamn.
Câteva persoane mi-au spus că „ha, nu îți place să lucrezi, că nu știi ce e munca și bla bla bla”, deci acum o să răspund provocării ăsteia.
Prietene(sau mă rog, oameni buni-că sunteți mai mulți), fiecare din noi e diferit, iar dacă tu ai acasă la tine o vacă, un porc, un cal, o oaie, o capră sau ce puii mei mai poți avea, ai un pământ pe care îl lucrezi și te rupi în figuri că ești harnic, ia zi mă cu ce te ajută asta? Dureri de spate, de cap, de mâini și picioare, și nu ești conștient că poți face în orice clipă un infarct și te-ai dus pe pulă, vorba aia(de obicei nu vorbesc așa, dar o să mă argumentez mai jos ce anume m-a schimbat).
Știi vorba aia „nu duci nimic cu tine în pământ”, așa că, ia zi, ești mai tare ca mine, că ai vaci care îți dau de lucru? Ăsta ți-e ție rostul și idealul în viață? Mie nu.
Nu îmi place să îmi murdăresc mâinile pentru că au o anumită valoare „prețuiește rodul mâinilor tinere, și ele vor îmbătrâni mult mai frumos”. Cu ajutorul lor scriu, și ele mi-au pus eticheta de „artist” chiar dacă unul no-name, știu de ce sunt în stare și știu în ce categorie mă găsesc.
Se duce dracului viitorul în țara asta(bă și când v-aud că sunteți naționaliști îmi vine să vă tranșez, nu alta). Cum poți fi mândru de ceea ce se întâmplă acum în țară? Cum poți fi mândru de traiul românilor de aici? Poți? No dacă da, atunci ori ești ipocrit, ori ești prost. Îți place să fi mințit.
Nu vreau să fac politică, nu ăsta era scopul, ci doar să vorbesc puțin..în ultimele luni nu prea am avut ocazia.
...
M-am schimbat. Unii ar zice că o iau razna(poate așa o fi, cine știe), alții că nu gândesc. Dacă la voi logica stă într-un club sau o crâșmă, vă spun sincer, lăsați-o acolo unde este. La mine e în cap..și o folosesc. Și revin la idee, m-am schimbat. Factorii care au contribuit? Simplu: gunoaiele de oameni pe care i-am întâlnit în ultimele 5 luni, oamenii care au devenit gunoaie(nu o să exemplific), supradozele de prostie și incultură generală de care m-am lovit în ultimele luni și un sentiment de ură..ură ce mocnește undeva în mine. Ce urăsc? Tot. 
Sunt nebun? Da, sunt. Vreau și eu o cameră într-un sanatoriu cu oameni ca mine, care mai cred încă în iubirea nemuritoare, sacrificii pentru sacrificii și mai ales, în viață, oameni care mai cred că se poate și mai bine(nu la noi, dar se poate).
...
Mă uit ultima oară în spatele meu, la ceas,
E patru făr-un sfert, mă-ntreb cât timp mi-a mai rămas?
Nu știu, nu vreau, nu pot, nu am să cedez,
Aștept să vină un avion, să pot, să vreau, să decolez...
...
Liniște. Un lucru pe care nu pot să-l obțin.
Independență. Idealul meu.
Ca să închei, frumos, am scris o poezie, înțelegeți voi ce vreți din ea:


UN TRANDAFIR

Pe dormitorul astăzi rece,
Și luminat de raze seci,
Mă-ntorc în fiecare noapte
Și-aștept de mult, să nu mai pleci.

Îmi umplu cana sidefată,
Cu o licoare de alcool,
Privesc la fața ta crispată
Și la cearșaful mult prea gol.

Îmi vărs din sticla rea otravă
Pe buzele-mi mereu dulcii
Și-ascult cum inima întreabă:
Unde-ai plecat? Când o să vii?

Fantoma ta rămasă-ntreagă
Danseaz-acum, în fața mea.
Îmi pregătesc altă otravă,
Cu iz puternic de cafea.

Fundalul cântă în perdele
Iubire-n ritm de-adolescent
Și-observ, printre acorduri rele,
Maro devine transparent.

În plină glorie, fereastra,
Dezvăluind un cer senin,
Mă-ndeamnă să privesc la stele,
Gesticulând în mod cretin.

(2012, octombrie 21 - Cătălin Daniel Batky)

DESPRE `FLUTURELE ALB...`

„Viața noastră nu începe în clipa în care ne naștem, ci cu nouă luni înainte. La fel este și în cazul morții. Unii dintre noi mor cu mult înainte de a muri...”

După o absență de câteva luni bune(să nu zic ani), Nicu Nicolaescu, pe numele lui, Nicolae Ciobanu, reușește să mă uimească din nou cu o nouă creație literară de excepție.
Dacă „Supusul Satanei I și II” m-au impresionat până la lacrimi, „Fluturele Alb” nu s-a lăsat deloc mai prejos și a reușit să trezească în mine toate stările pe care le-ar putea avea o persoană. De la milă la regrete, de la iubire la ură, de la bucurie la tristețe și, în sfârșit, de la tristețe la o părere de rău. Da, mi-a părut rău că cele 136 de pagini s-au perindat atât de repede prin fața ochilor mei încât nu am realizat cât de repede am ajuns la finalul unei povești incredibile, scrise într-o manieră de invidiat.
Nicu Nicolaescu își arată, încă o dată, o părticică din harul pe care îl deține. Așterne cuvinte pe foaie, cuvinte care devin invățături și lecții importante de viață. Prin personajele sale, prin acțiunea care își face simțită prezența încă de la început, reușește să îmbine perfect religia și drama, axându-se, din nou pe un personaj pe care îl prezintă în fiecare stadiu al dezvoltării lui. Îi arată atât partea umană, ca mai apoi să îi dezlănțuie monstrul predominant în poveste.
Ceea ce m-a impresionat a fost Mila, personajul pozitiv și inocent al cărui rol semnificativ nu l-am găsit decât aproape de final, rol care m-a bucurat dar m-a și întristat totodată. 
Dacă un om se naște pentru a lumina „cărarea” altuia în viață, atunci pentru ce trăiește? Iubește în secret și în zadar omul căruia i-a fost dat, dar care rămâne inconștient la semnalele pe care le primește și se îndreaptă spre alte direcții total greșite, direcții care îl conduc la pierzanie. Ultimele momente de inconștiență distrug orice urmă de „lumină”, întrucât apare o voce care strigă în ecouri „E prea târziu..”. Dacă omul, primind un „ghid”spre adevăratul lui destin, ce anume poate fi atât de puternic încât să îl facă să devină un monstru fără pereche, o fiară care controlează un corp uman?
....
Citind „Fluturele Alb” o să vă răspundeți de bună seamă la întrebări și o să vă deschideți ochii, dacă nu ați avut încă această ocazie.
Nu dau mai multe detalii, vă las pe voi să descoperiți comoara de înțelepciune ascunsă în 136 de pagini de poveste emoționantă, captivantă și răvășitoare...

Maestre, mă înclin din nou în fața talentului și dăruirii de care dai dovadă. Ține-o tot așa, aștept cu nerăbdare următoarea poveste „schimbătoare de suflete”. 

Cu acordul anticipat al autorului, vă las link-ul de unde puteți citi online această minunăție de carte:

APASĂ AICI PENTRU A CITI ONLINE