EȘARFA. CAPITOLUL I - EXCLUSIV!

Înainte de toate, țin să punctez câteva lucruri importante despre carte și nu numai:
- nu mă aștept să vă placă la toți.
- nu va apărea niciun vampir, strigoi, vârcolac, demon, zombi sau mai știu io ce creaturi mitice există, vor fi doar oameni.
- subiectul cărții tratează o dramă, al cărui final nu este bătut în cuie, rămâne de văzut dacă va fi un final fericit sau nu.
- numele, acțiunile, locurile sunt fictive, și orice asemănare ar avea cu realitatea este pur și simplu întâmplătoare.
- vreau să încep cu dreptul, de aceea am ales să vă arăt vouă cititorilor mei fideli, ceea ce poate mâna mea.
- nu o să mai public aici viitoarele capitole, poate doar frânturi, vreau să văd dacă vă stârnește curiozitatea.
- aștept sugestii, comentarii și păreri pro/contra.
Acestea fiind zise, lectură plăcută :)
P.S.: Nu am nicio idee de ce apar spațiile alea inutile, că nu io le-am pus...



 

CAPITOLUL I

Stau. În jurul meu sunt cam o sută de persoane care așteaptă să înceapă festivitatea de absolvire. În minte nu am decât refrene și părți dintr-un discurs pe care urmează să îl prezint.

Nu vreau să mă gândesc la nimic altceva, știu că ar putea să îmi ruineze momentul pe care l-am așteptat o viață.

Peste tot văd atâtea fețe comune, atâtea chipuri pe care le-am învățat în tot acest timp, încât știu când cineva este trist, deși nu o arată, sau când cineva se bucură în secret dintr-un anume motiv.

O văd pe Lenuța Mitran, o studentă excepțională cu rezultate deosebite în ceea ce privește activitatea universitară. O privesc pe furiș și îmi dau seama că nu se simte bine, caută pe cineva prin sală.

Lângă ea, Amalia Stoian stă nemișcată și tremură de emoții. Întotdeauna era cea mai emotivă fată din grupa noastră. Puțin mai în spate e Emilian, cel mai ambițios dintre băieți. Nu îl cunosc prea bine pentru că nu am prea avut tangențe, și, văzându-l acum, zâmbind și radiind de fericire, îmi pare rău că nu i-am strâns mâna când a trebuit.

Îmi trece orice sentiment de compasiune pentru Lenuța căci o voce familiară mă trezește din euforie.

- Theo! Doamne, de când te caut! Ești imposibil de scund, de-abia te vezi.

Miruna, sora mea cea mare, a venit special din state să mă vadă.

- Surioară, nu mă așteptam să...

Fraza mea e nevoită să se termine brusc fiindcă sare pe mine, mă îmbrățișează și mă felicită. Gestul ei mă surprinde puțin, fiindcă de când o știu, nu prea eram preferatul ei. Ce o determinase să acționeze așa?

- Mama a venit, nu-i așa?

La auzul întrebării mele, scoate din geantă o țigară și o aprinde.

- Ce faci? Nu se fumează în sală! mă răstesc puțin la ea.

Nu spune nimic, zâmbește și își face drum prin mulțime. În sinea mea mă întreb „Oare ce-i cu femeia asta?”

Deodată se aud aplauze. Din spatele cortinei albastre intră directorul, decanul și o doamnă pe care eu personal nu o cunosc. Mă alătur mulțimii și încerc să mă concentrez la ceea ce urma să fie..discursul meu.

Directorul se ridică în picioare, face o plecăciune, își drege puțin glasul și începe:

- Ca în fiecare an, ne-am adunat astăzi aici, pentru a premia niște tineri care, sperăm să schimbe în bine soarta acestei țări și nu numai, să ne reprezinte cu mândrie oriunde s-ar afla și să vorbească deschis și cu cinste despre acest loc în care au învățat...

Nu am chef să îi ascult discursul politic așa că îmi scot foaia îndoită din buzunar și mă uit peste cuvinte.

După un timp în care stimatul meu director a vorbit despre „jegoșii din birourile primăriilor”, este întrerupt, în sfârșit, de un set de aplauze puternice care anunță finalul prematur al unui discurs fără sens.

„Acum...acum e momentul. O să fie bine, Teodor, o să te descurci de minune, cuvintele o să zboare de la tine din gură și o să fi aplaudat de toată lumea.” Mintea îmi dicta să stau calm, să nu disper. Era pur și simplu imposibil să fiu concentrat la un discurs pe care îl scrisesem încă din vremea în care doar visam să mă aflu aici. Pe atunci nu știam ce o să îmi rezerve viitorul, absolvirea unui liceu de prestigiu era doar un vis frumos pentru mine, o iluzie cu care mă hrăneam în fiecare zi de studiu la școala „Ilie Dascălu”.

Pe când alte școli dobâniseră nume mari precum „Eminescu”, „Slavici”, „Caragiale”, școala mea își căpătase numele după un personaj mitic despre care se zvonise că înființase pentru prima dată în locurile acestea o școală. Așadar, Ilie Dascălu devenise persoană publică de respectat pe diplomă.

Sunt întrerupt din reflectat de vocea care anunță absolvenții în ordine alfabetică și mă grăbesc să urc alături de colegi, eu fiind primul strigat.

- Almășanu!

Emoțiile își făcuseră drum printre stările de nervozitate și îngrijorare fiindcă, mă uitam a zecea oară prin mulțime și nu o vedeam nicăieri pe mama. Nu ar fi prima dată când ratează ceva „atât de măreț” precum absolvirea facultății de psihologie din cadrul universității „Titu Maiorescu” din capitală.

Dacă vă întrebați cum am ajuns eu, Theodor Almășanu, de la școala lui Ilie Dascălu, la liceul „Mihai Eminescu” din capitală, apoi în prezenta postură de absolvent în cadrul unei facultăți destul de bine cotată, ei bine, aș putea spune că este o minune în toată puterea cuvântului.

Îmi amintesc că era o zi călduroasă de iunie, aproape de sfârșitul anului școlar cu numărul opt din tumultoasa-mi viață în satul Poieni, un nume pe care nu l-am înțeles nici în prezent.

Am ajuns acasă după o zi lejeră la „școala lui Ilie”, cum îmi plăcea mie să o numesc.

Mama mă aștepta, ca de obicei, în poartă, dar de data asta puteam observa o urmă de neliniște pe fața ei.

Nu am dat atenție acelui gest fiindcă aveam alte lucruri mai importante de făcut, deși, încă de mic copil îmi plăcea să studiez persoanele din toate punctele de vedere posibile și imposibile.

-Mamă, ce s-a întâmplat? Îi trântesc eu în loc de salut.

-Ei, nu mai știi să saluți, ai? Hai repede în casă, e ceva ce trebuie să îți arăt.

Nu puteam să îmi dau seama dacă ceea ce se zărea pe chipul ei era îngrijorare sau încântare, dar aveam să aflu puțin mai târziu.

Am intrat în holul semi-întunecos, apoi în camera care servea drept sufragerie și bucătărie, uneori chiar și dormitor. Mama se așeză la masă și flutura un plic gălbui.

-Nu ești curios? Se pare că ea era mult mai entuziasmată decât mine.

-Ce este? am întrebat pe un ton nu prea vesel.

Mă privea cu o expresie facială ciudată ceea ce îmi indica un singur lucru. „Deschide plicul sau o să ai parte de o morală de neuitat despre respect și atitudine.” „Bine”, mi-am zis în gând, și i-am luat plicul din mână.

L-am măsurat din priviri și l-am desfăcut.

-Hm, un calendar, o carte de vizită, o broșură, aaa, în sfârșit, mesajul, murmuram eu.

Scrisul era ordonat și foarte caligrafic, fiecare propoziție fiind așezată în simetrie cu precedenta și cu următoarea. Era ca și un manuscris vechi scris de un rege înțelept, comparație total nepotrivită, având în vedere despre cine era vorba.

-E tata, oftez și îi dau mamei scrisoarea.

-Nu vrei să o citești?

Trecuse destul de mult timp de la ultima întâlnire cu domnul Almășanu, cel care mi se adresează cu apelativul „fiule”.

-Nu, mamă, nu vreau nimic de la acest domn! Am accentuat intenționat ultimul cuvânt.

-Poftim? De câte ori mai trebuie să îți spun? Nu e un domn, e tatăl tău, Theodor, îi porți numele!

-Și ce vrei să spui cu asta? Pentru mine va rămâne mereu domnul Almășanu, poți să te obișnuiești cu asta.

Mama mă privea cu ochii arzându-i parcă, de o furie învechită. Nu știam de ce era greu să înțeleagă că, dacă eu am fost un rezultat nedorit, poate, nu înseamnă că trebuie să fiu mândru de asta. „Ai un nume de respectat, vei ajunge departe, exact ca și tatăl tău!” erau cuvintele pe care nu mai voiam să le aud din gura celei care îmi dăduse viață în urma unor socoteli inexacte.

Tatăl meu, acel domn Teodor Almășanu, era un renumit profesor universitar, trecut deja de a doua tinerețe. Nu știu ce vârstă are, poate pare rușinoș că nu îmi cunosc propriul tată, dar nu mi-a oferit niciodată această ocazie pentru că era prea respectat ca să stea măcar o zi pe săptămână cu propriul fiu în Poieni.

Dacă venea, o făcea doar fiindcă mama îl mai mustra telefonic și astfel se lăsa cu o vizită foarte scurtă a domnului profesor la propriul domiciliu pe care îl considera locație de vacanță.

Orice amintire pe care o am legată de el se consumă în același decor. Intră în casă, mă salută, povestește ceva cu mama, mă sărută pe frunte și iese.

Nu am reușit niciodată să am vreo discuție ca de la tată la fiu, ci mama îi ținea locul.

- Theodor, ascultă-mă, el chiar te iubește. Te iubește foarte mult.

- Doar pentru că se oferă...mi-am aruncat ochii asupra broșurii și citeam „să îmi deschidă noi posibilități pentru un viitor strălucit?” Eram brusc interesat de ce anume îmi scrisese.

Am luat scrisoarea de pe masă și am citit printre rânduri:

„...are deosebita plăcere de a-ți oferi o șansă la un prestigios liceu din București...

...conform cerințelor ești apt și bine pregătit...

....nu da cu piciorul acestei mari șanse...

....sună la numărul ... pentru detalii...

....ai grijă de tine.

...semnat Teodor Almășanu, director executiv....”

- De când a avansat în funcție? o întreb pe mama.

- Nu știu, dar imaginează-ți ce noroc a dat peste tine, Theodor! București! Să studiezi acolo, să locuiești acolo, tu știi ce..?

- Da, da, bine, e grozav, minunat! Ce să spun?

- Nimic! Să accepți!

Cu asta s-a încheiat discuția în ziua respectivă.

În acea noapte, am stat treaz și am analizat totul pe toate părțile, gândindu-mă la fiecare aspect legat de o posibilă plecare precum și de un „catastrofal” refuz. Ceea ce mă uimea și pe mine însumi, era faptul că voiam să-mi calc pe orgoliu și să accept oferta domnului Almășanu. Practic se sădise în mine dorința de a lăsa totul în urmă și de a pleca în renumitul București.

„Theodore, Theodore, nici nu știi ce te așteaptă...”. Cu acest gând în minte, într-un final, am adormit...