Te iubesc.
Te regăsesc mereu, la ceas de seară..
Pe-același scaun, lângă peretele pătat,
Aceleși gesturi tandre, cu veșnica țigară,
Și-apoi, același dans tenebru, către același pat.
Pot să mai simt, urmele line,
A pașilor mărunți, spre dormitor,
Pot să respir, aceleași fumuri fine,
Legate de tavan și stinse de-un covor.
Te simt aici, pe pătura albastră,
Îți caut ochii, pe cerul dinspre geam,
Perdeaua-i strânsă, de fața ta măiastră,
Și-n perna maronie, sânt vise de alt neam.
Mereu voi fi acolo, lângă tine,
Săr râd, să plâng, să simt sau să greșesc,
În noapte sau pe zi, cu rău sau peste bine,
Să pot să-ți spun, să-ți spun că te iubesc.
(Cătălin D. Batky, 25.06.2013, orele 02:25AM)
Nu pot să spun nimic decât VAI!
„Bu-Luna – o sursă de teroare perpetuă, magie în care plonjezi cu o fascinație morbidă.” New York Times
Moartea. Poate fi cel mai înfiorător gând al unei persoane. Se prezintă ca un coșmar nesfârșit, un întuneric veșnic viu și o stare de neexistență.
Ce se întâmplă când mori? Este întradevăr acel sfârșit care se învață la școală? Unde ajungi? Sau, unde nu poți să ajungi?
Din întâmplare, să presupunem că mori. În momentul în care ți-ai simțit propriul sânge cum îți îneacă vederea și îți estompează toate simțurile, ești pierdut și o știi. S-a terminat. Momenul acela este definitiv, atât pentru tine, cât și pentru cei de lângă tine. Pierzi și rămâi conștient preț de o clipă în care implori după gheață. Chiar așa. Dintre toate lucrurile sau persoanele din lume, ultimele clipe ți le dedici pentru a implora câteva cuburi de gheață. Normalitatea este trecută de limite, însă, în nebunia morții, nimic nu mai este firesc. Din acea mulțime care îți provoacă silă și greață, la o temperatură insuportabilă trupului uman, cunoști doar o persoană: cea care îți este destinată numai ție, cea pe care trebuie să o faci fericită zi după zi o viață întreagă...să o faci fericită zi după zi o viață-ntreagă. Viața ta însă, se sfârșește. Mai ai doar câteva secunde înainte să pleci. Unde? Spre Bu-Luna, desigur, locul în care găsești ceea ce nu cauți, descoperi ceea ce vrei și ești ceea ce nu vrei să fi.
Ai plecat spre nicăieri. Asfaltul fierbinte nu îți mai face probleme, nu mai simți nici măcar o treime din acea durere. Și atunci, știi că ești mort. Ai scăpat de job-ul care îți punea nervii la încercare, ai scăpat de mormanul de manuscrise pe care trebuia să le publici. Nu mai ai nimic de făcut. De ce nu ai murit deja? De ce simți ceea ce simte și un om? De ce tânjești după sentimentul pe care ar trebui să nu îl mai cunoști?
Apar o serie de întrebări la care nu poți să găsești răspuns decât printr-un om viu, mai viu decât tine.
„Gheață...”
...
„Povestea lui Lisey” este povestea unei minți înnebunite de o durere incurabilă, pierderea celui iubit și pierderea sensului întregii vieți rămase. O soră cu grave probleme mentale și o alta prinsă în treburile cotidiene, escrocherii pe bandă rulantă și minciuni legate una câte una, fac din această poveste, o dramă impresionantă. Pe de altă parte, drama devine o poveste terifiantă și întunecată care te va captiva cu siguranță.
...
Ce se întâmplă când Scott, soțul mort este defapt pe jumătate viu și îi dictează lui Lisey pașii spre intrarea într-o stare de o demență perfectă? Oare ce importanță are moartea lui Paul în toată această poveste? Cine este adevăratul criminal? Unde este înmormântat acest Paul? Și mai ales, care este realitatea?
„Povestea lui Lisey” este răspunsul la toate întrebările ce ți le-ai putea pune legate de moarte, viață și nu numai. Stephen King și-a ales bine ținta. Citind această carte, o să realizezi câte lucruri poate face mintea umană, câte stări poți descrie și o să te întrebi CUM a putut autorul să se folosească de tine pentru a creea ceea ce eu numesc „o carte pe care nu ai cum să o lași din mână”.
“Aceasta era vocea ei, însă era aproape aceea a lui Scott, o foarte bună imitaţie, aşa că Lisey închise ochii şi simţi primele lacrimi calde, aproape reconfortante, cum îi alunecă prin perdeaua genelor. Erau multe lucrurile pe care nu ţi le spunea nimeni despre moarte, descoperise ea, şi unul dintre cele mai importante era cât de mult le ia celor pe care i-ai iubit să-ţi moară şi în suflet. “E un secret”, gândi Lisey, “şi aşa trebuie să fie, pentru că cine şi-ar mai dori să se apropie de altă persoană dacă ar şti cât de greu e să te desparţi de ea? În suflet moare doar puţin câte puţin, nu-i aşa?””
E prea mult...
Şi nu o spun doar de dragul de a scrie ceva, ci pentru că nu mai am energie. Am început să ignor lucruri pe care înainte le făceam regulat(postatul pe blog, de exemplu). Ştiu că această "pauză" mi-a afectat mult reputaţia la care am muncit din 2010, de când s-a născut acest mic, dar frumos colţ de relaxare, zic eu. Probabil am pierdut mulţi cititori care, s-au plictisit să vadă acelaşi titlu timp de..nu ştiu, luni bune, şi nu pot să condamn pe nimeni. Nu am lăsat niciun mesaj în care să îmi anunţ o "vacanţă" sau retragerea totală din acest loc pentru că, am crezut că o să pot efectiv să ajung la "performanţa" de a putea face N-şpe lucruri simultan. Ei bine, nu am reuşit deloc să fac asta şi regret, sincer, că am neglijat blogul, viaţa mea cea adevărată care, se desfăşura aici încă de la "crearea lumii mele virtuale Blogger".
Probabil că scriu pentru nimeni, defapt, scriu pentru mine şi pentru acel procent de 1% din cititorii mei fideli care, poate(zic poate, pentru că nu pot şti sigur de când am renunţat la anumite script-uri nu scripturi :)) ), mai intră şi pe aici din când în când, ca să vadă exact ultimul titlu pe care l-au văzut şi luna precedentă. Da, ştiu, nu arată deloc frumos.
Aşadar şi prin urmare, am găsit timpul "liber" necesar pentru a scrie ceea ce se vede şi ceea ce va urma...când va urma.
Cineva(DeeDee) mi-a propus să scriu critică literară, pentru că, cică mă pricep. Ei bine, o să încerc. După recenzia făcută la "Fluturele Alb" a lui Nicolaescu, am citit destule cărţi încât să îmi pot spune părerea despre ele.
...
Muncă, dormit, mâncat, muncă, dormit, mâncat, muncă, dormit, mâncat, muncă, dormit, mâncat...aşa ar trebui să mi se desfăşoare viaţa?(şi nu vorbesc doar în numele meu)
Ce anume ar trebui să schimb în această rutină? Orice aş dori, nu se poate şi m-am obişnuit cu asta.
Există o vreme pentru orice, aşa zice o vorbă, dar la mine este dovedit contrariul. Faptul că scriu la ora 2:46 AM într-o dimineaţă devreme de vineri, la un computer din biroul unde îmi petrec 8 ore din zi/noapte nu îmi spune deloc că este o vreme pentru orice.
Da, există, dar e nevoie de sacrificii. Şi ce anume pot sacrifica în cazul de faţă? O zi de muncă pe care să o transform într-o zi de lenevit nu ar face decât să-mi strice relaţiile cu şeful şi cu dragii mei colegi..merită?
...
Având în vedere că nu mă solicită "nimeni" la ora asta extrem de matinală, îmi dedic aceste câteva minuţele de "rilex" pentru a vă adresa atât vouă, cât şi mie, o simplă întrebare:
În care parte eşti tu?
