Mă văd mergând la pas pe niște străzi lăturalnice, pe la orele 5:00, când Luna încă lumina cartierul singuratic. Pașii mei trezesc zgomote și gândurile îmi sunt penetrate de acel gol care mocnește...
Privirea îmi e fixată pe un obiectiv neclar. Mă îndrept spre ceva ce nici eu nu cunosc. Mintea mea e prea închisă pentru a descifra însemnătatea acelor lucruri. Ce se vede? Doar o poartă...de fier forjat, ruginită și neagră. E rece...
Continui să merg...Luna mă ghidează pe un drum pe care îl cunosc destul de bine. Mă îndrept cu pași mici spre un anume loc...În mod clar vreau să ajung acolo înainte ca el să ...
Nu vreau să întârzii..nu din nou. M-am săturat să ajung ultimul peste tot, din cauză că mintea mea „strălucită” nu se obosește să analizeze posibilități...nu leagă nimic, nu desprind nimic.
Strada este din ce în ce mai luminată de led-uri și neoane din toate părțile. Și, acolo, mereu în picioare, mă așteaptă...semaforul. Vorbește cu mine timp de 90 de secunde(ăsta mi norocu, să-l prind când are chef de povești) și apoi, mă lasă să plec.
...
5:50? Aham, exact la țanc...Și mai am 5 minute în care să reflectez la unele chestii care mă seacă...Aud un zgomot de mașină, și sper...nu, încă unul, și sper...nu, încă unul, și sper...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu