marți, 13 martie 2012

SCRISOARE CĂTRE SUFLET...

Îmi permit să ies din realitate și să re-intru într-o lume a cărei cărări le-am bătut deja de câteva ori căutând imposibilul, sau irealul...
Îmi permit să mai închid ochii și să mă văd în locul pe care nici în vis nu îl pot umbla...
Îmi permit să îmi mai las sufletul să își aleagă o destinație, veșnic cu mustrarea „pentru ultima dată..” ...
...
Detașat de tot ce mișcă, mă regăsesc într-un loc pe care nu l-am cutreierat de ceva vreme. 
Am crezut că nu o să am nevoie de el, însă mă văd nevoit să bat la porțile grele din nou, implorând milă...
...
Nu e originală, nu am scris-o eu, dar următoarea „scrisoare”, închide o mulțime ochi și deschide câteva suflete...


Dragă suflete, 
      Eu : “Ce mai faci suflete…? Ești bine? Inițial am vrut să-ți cer iertare…apoi m-am răzgândit…mi-am dat seama că ai de toate…nu prea îți lipsește nimic, între noi fie vorba…Sunt oameni care țin la tine…sunt oameni care te simpatizează…Și știi cum se zice „nemulțumitului i se ia și ce are”.
Ai iubire, ai prieteni, faci de cele mai multe ori cam ce vrei tu, așa că nu înțeleg ce-s cu fițele astea.
De ce te-a apucat plânsul în drum spre casă…? De ce pici în melancolie cand îmi e lumea mai dragă…?
De ce simți mereu că-ți lipsește ceva când totul ar trebui să fie perfect…? De ce te încăpățânezi tu să nu fie bine chiar și atunci cand e?
Te-aș întreba acum ce-ți lipsește, dar deja îți știu răspunsul prostesc…Știu după cine tot tânjești. Dar dacă ți-aș da ce vrei tu..ai pierde tot ce ai acum…un schimb cam inechitabil , nu? NU LE POȚI AVEA PE TOATE ! – sper să poți înțelege într-un sfârșit lucrul ăsta …”
 Așa că te implor..uită…și încearcă să te bucuri de ceea ce ai, pentru că ai mult mai multe decat aveai atunci…
Știu ce mi-ai răspunde acum…Mi-ai răspunde asa:
     “-Am tot și n-am nimic. Sunt fericit, dar plâng de când m-ai sfâșiat, și mă mint singur că mi-e bine…
E o singură persoană pe care o vreau lângă mine ca să îmi fie bine, ca să zâmbesc din nou.
Înconjoară-mă de oameni, umple-mă de bogății, poleiește-mă cu aur…și tot sunt nimic fără el...Te poți minți pe tine, dar nu și pe mine.
Sunt dimineți când mă trezesc în durere și tu, nu mă iei în seamă. Sunt dup-amieze când plâng și te faci că nu auzi. Sunt seri când vreau să fug unde mi-era bine și tu mă ții într-un loc unde nu mi-e bine…și mai sunt nopți când visez că sunt cu cine mi-era bine, și tu te trezești…și mă obligi să mă trezesc și eu…
Ție nu-ți pasă de mine…tu te gândești doar la tine…vrei să mă obligi să vreau ce vrei tu…sau ce vrei tu să vrei, dar trebuia să știi până acum că sufletului nu-i poți comanda, pentru că într-un final te va pedepsi…și va ieși la lumină ce simți tu de fapt…
 Să știi că nu le vreau pe toate, așa cum spui tu. Vreau un singur lucru, vreau o singură persoană, singura care mă încălzea…așa cum toate persoanele pe care tu mi le dai nu o fac…”
       Eu : “- Ce-aș mai putea să-ți spun atunci…? Îmi pare rău, dar nu se poate ce vrei tu…Unul dintre noi doi va învinge până la urmă...sper că nu cel mai puternic…pentru că ăla ești tu , suflete!”








Îmi permit să fug..să râd..să strig..să fiu cine vreau să fiu...

Îmi permit să mut bolovanul din calea cascadei, să o las să își continue cursul indiferent cât de dureros ar fi...
Îmi permit să mai arunc o lacrimă în pustiu și să îngrop o nouă amintire...iar la final, pământul crăpăcit să dezvelească o operă de artă...
Îmi permit să mai privesc în oglinda timpului și să mai arunc o cărămidă, cu speranța că voi reuși să o sparg...
Îmi permit să mai lovesc cu piciorul grămada de nimicuri pe care singur am construit-o...
Îmi permit să mă ridic...să întind mâinile, să aștept..să strig, să implor..și să pierd.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu