PIERDUT...

Prietene(nu ți-am zis niciodată așa), am căzut...

Nu e nici prima, nici utima dată când spun asta.
Dar e diferit acum...


E din ce în ce mai greu să mă ridic, când nu mai ești să îmi întinzi mâna. Îmi lipsești acum, mai mult ca niciodată.
Dacă te întrebi de ce nu dau semne, sau poate prea rar, e bine, nu vreau să te îngreunez cu problemele mele, pe care deja le știi...
Aș vrea ca măcar o dată să te sun și să îți pot spune „Sunt bine!” . Dar nu știu când se va întâmpla.
Și continui să pierd, să cad, să transform totul în ruine.
...
De ce îți spun asta? Findcă mi-e greu, nici nu ai idee cât de mult mă chinuie gândul că nu poți fi lângă mine..încerc, încerc să îmi imaginez că ești aici, și că totul o să fie bine(vorba ta). Dar nu îmi iese, te rog să mă crezi că de fiecare dată când vreau să te văd și să îți spun tot ce mă supără, mă învăluie o tăcere de mormânt.
Și doare mai rău...
Am nevoie de tine, de zâmbetul tău ăla special, și de prezența ta.
...
Nu am nevoie de cuvinte...am nevoie de TINE.