ULTIMELE CUVINTE...ÎNAINTE DE A INTRA ÎN VACANȚĂ(MULȚUMIRI)

Hey, dragi cititori, a trecut și B.A.C.-ul și sunt fericit să spun că mă aflu printre acei 44,7% care au promovat cu succes(sau nu) examenele de anul acesta. Despre scandalurile de la TV(mai precis, (i)Realitatea TV), nu am ce să vă spun, decât că se face rating și totodată mare vâlvă pentru nimic.
Ministerul nu e vinovat pentru „dezastrul” de anul acesta, ci elevii care, au încercat să promoveze prin toate metodele posibile, exceptând cea în care trebuiau să învețe. Legat de părinții nemulțumiți de rezultatele odraslelor lor, îi rog personal să înceteze cu acuzațiile și comentariile la adresa profesorilor, care și-au făcut treaba cinstit și corect(neah, nu prea, dar nu deschid subieectul legat de „aranjarea” B.A.C.-ului, că îmi pornesc nervii :)) ). 
 Tot prin această cale, vreau să îmi felicit colegii pentru rezultatele obținute și pe voi, ceilalți care ați scăpat cu bine de „dezastru” și vreau să le urez multă baftă celor care nu au fost norocoși și repetă examenele în sesiunea August/Septembrie. 
 ...
În altă ordine de idei, pot să afirm și eu, în sfârșit, că a venit vacanța. Mă rog, cât o dura, asta nu știu, dar, cert e că acum am scăapt de stres, frică, emoțiii, alea-alea. Mă simt ușurat. Și acum, câteva cuvinte de-ale mele, ca să închei acest post așa cum se cuvine:
 ...
În față, mă așteaptă acel lucru de care mi-este frică. Acel „nou” pe care, am vrut să îl amân mereu, să trăiesc în același mediu în care m-am obișnuit, să fiu tot EU. Însă am descoperit că nu pot fugi la nesfârșit de viitor. Știam și înainte asta, însă mereu speram la ceva care îl va întârzia considerabil...Liceul-nu a fost destul, cu toate că a durat 4 ani, câteoadată simțeam că va dura o veșnicie și speram să se termine cât mai repede. 
Acum, în momentul de față, îmi doresc a nu se fi terminat niciodată. 
(...) 
Am ajuns în punctul în care nu voiam să fiu nevoit să staționez, punctul în care trebuie să analizez toate aspectele plăcute/neplăcute ale unui viitor nou, și să le pun în balanță. Nu ar fi prea greu dacă nu ar interveni alte impedimente(nu le numesc, pentru că se subînțelege despre ce este vorba). În situația actuală, ce ar trebui să urmăresc? Ce va urma? Spre ce potecă să îmi îndrept pașii? 
(...)
Rămân doar acele „mici” lucruri pe care le-am lăsat în urmă. Prietenii solide care sunt menite să reziste în ciuda celor mai nefaste obstacole/situații, special concepute spre a nu trăda o încredere de fier. Zâmbete pierdute prin parcuri, pași rătăciți prin mulțime, clipe speciale, momente unice, zile prea scurte, ani minunați...Merită oare lăsate în spate? Privirea mea nu e tocmai ațintită spre „înainte”, deseori privesc înapoi și mai adaug un „of” la colecția fondată odată cu schimbarea...
Prietenii-oamenii care m-au îndrumat în această „călătorie” fără întoarcere, mi-este imposibil să îi las, pur și simplu. Poate că voi cunoaște alți oameni, voi avea alte principii, însă nu îi voi putea compara niciodată cu aceștia pe care i-am câștigat în acești ani. Acești oameni m-au ajutat să devin cine sunt(mă refer la părțile pozitive care sălășluiesc în iatacul sufletului meu), m-au ajutat să îmi formez propriile idei și concepții despre lumea în care, vrem/nu vrem, suntem obligați să ne petrecem un timp nedeterminat. Oamenii cu care am conviețuit o bucată din viață, aceștia sunt pilonii pe care am început să îmi clădesc „castelul”. Vă mulțumesc din suflet(mă rog, acesta pe care îl am) pentru că ați fost TOTUL pentru mine. 
(...)
Iar tu, cel mai bun, cel mai iubit, de tine mi-e foarte greu să mă despart. În 4 ani am trecut prin multe chestii care ne-au ajutat să ne cunoaștem mai bine și să consolidăm o prietenie pe care o vreau a fi indestructibilă. În anii ce au trecut am învățat multe de la tine, și n-am avut niciodată ocazia să îți mulțumesc cum s-ar cuveni. În plus, aș fi vrut să am curajul să îți spun toate astea privindu-te în ochi...
Nu știu în ce măsură m-ai suportat atâta amar de vreme(serios, mă bucur că ai reușit) și am avut pe cine să mă bazez în orice fel de situație/problemă(o,da știu că am avut multe :)) ), lucru pe care mi-l doaream încă dinainte să „te cunosc”(spun asta deoarece știm noi în ce împrejurări am avut ocazia să te cunosc așa cum ești, defapt). Nu regret nici o zecime de secundă că te-am cunoscut...
Încă nu îmi vine să cred că s-a terminat. Încă sper că o să mai fie ceea ce a fost(da, e imposibil, știu). Știi, cuvintele acelea „Ne vedem mâine la școală :) ”, aș fi vrut să mai exprime adevărul câteodată...Le citesc și zâmbesc, apoi îmi dau seama că e o iluzie tristă...
Ar fi multe de zis, chiar dacă ți-am scris acele pagini, aș putea scrie o carte întreagă...Însă nu vreau să îți dau dureri de cap, ajunge cât te-am „stresat” 4 ani de zile, nu vreau să fie așa și acum. 

Aș vrea să mai trăiesc încă  o viață,
Să mă mai bucur sau să plâng, orice ar fi,
Doar să îmi mai apari o dată-n față,
Și să îmi fi alături, înc-o zi...

Să ne mai pierdem prin vitrine colorate,
Să ne plimbăm prin parcurile verzi,
Să le mai lăsăm măcar o clipă-n urmă, toate,
Știu, e prea mult, vreau să-nțelegi...

Dacă îți cer prea mult, acum îmi cer iertare,
Și spun iar „Mulțumesc mult!” pentru tot.
În minte o imagine din nou apare,
Și crede-mă, că nu vreau să o șterg, și nici nu pot...


Finalul e neinspirat, că nu am rime
Când trebuie să-ți spun „La revedere”,
Și nici un vers nu mă inspiră îndeajuns 
Să-mi scot cuvinte calde, din tăcere...

Prietene, aceste versuri, incomplete,
Ți le dedic cu cel mai mare drag
Și tind să cred că poate-odată,
O să te mai revăd, și-o să-mi apari în prag.



 (pentru cel care mi-a fost coleg, prieten, frate,...și nu m-a lăsat niciodată)


„Și așa vom fi...Până vom muri..Prieteni buni..Pe viață..”



Pe curând...Nu știu când o să revin, însă vreau doar să vă urez

VACANȚĂ PLĂCUTĂ TUTUROR! 



 Și acum, mă retrag...