O singură scăpare din labirintul în care sunt închis.
Și cred...
În ultimele momente în care am sperat că o să se schimbe totul.
Și simt...
Durerea oarbă care se infiltrează spontan în fiecare fibră de timp ce trece prin mine.
Și vreau...
Să aflu răspunsul la întrebarea ce mă chinuie permanent.
..........................................................................................................................
De ce?
...orice lucru frumos durează prea puțin, în timp ce un rău durează o eternitate?
...orice clipă de fericire aduce după sine un izvor nesecat de lacrimi amare?
...ochii care m-au privit odată cu blândețe, acum sânt închiși?
...........................................................................................................................
Nu găsesc răspuns. Caut, dar în zadar, căci nu mi se deschide nicio portiță înspre fantastic.
Trăiesc în iluzii, mă regăsesc în neșanse, zgârii în orgoliu, dorm în vise și mă trezesc în disperare.
Și totuși, un singur lucru nu înțeleg. De ce mereu oamenii îmi spun „o să fie bine, ai să vezi...”, „nu te teme, se va rezolva”, „învață și o să se schimbe totul..”, când defapt, nu e așa? De ce mă forțează să cred în minciuni? De ce nu spun, pur și simplu, adevărul? Crezând că o să mă determine să lupt, mă fac doar să fiu mai vulnerabil și să cad mai ușor...
Nu mă poate determina nimeni să fac ceva ce nu vreau, asta e clar. Sunt doar eu și nimeni altcineva. Dacă ar exista o persoană care să mă poată determina să fac un lucru înspre binele meu, atunci acea persoană s-ar afla aici, acum, lângă mine, și nu acolo...
...
Am prins destui fluturi în plasa cea veche, e ruptă și deja i-am pierdut pe toți. De ce m-am chinuit să-i prind? Poate că, dacă luam de la bun început o plasă mai rezistentă, nu aș fi scăpat niciunul.
...Dar oare, aș fi prins tot atâția câți am reușit cu plasa asta?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu