De câte ori rostești părinte,
În minte îți creezi portret,
Doi oameni slabi, cu fețe sfinte,
Cu ochii-n cer, pe dalb tapet.
Cu fața albă, învechită,
E mama...peste ani de chin,
În ochii-i văd cât e de tristă,
Și-i gura strânsă în suspin.
În lemn stă rezemat el...tata,
Își ține-adesea ochii-nchiși,
În palme-i se citește viața,
Cu răni adânci, în umeri ninși.
O, mamă, mâna-ți tremurândă,
Ți-aș strânge-o azi, în mâna mea,
Ți-aș săruta gura plăpândă,
Ce până ieri, lin îmi cânta.
Ah, tată, câte-ai îndurat,
Pe toate ți le-aș returna,
Cu lacrimi calde ce-au spălat,
Obrajii mei de catifea.
Voi stați și mă priviți tăcuți
Din rama de icoană sfântă,
Și chiar din viață de-ați trecut,
A voastră față e tot plânsă.
Zadarnic mâinile-mi ridic,
Căci două pietre funerare
Sunteți, și nu simțiți nimic.
Doar lacrimile care udă
Și limpezesc al vost pământ,
Primesc răspuns, adiere surdă
Și mângâiere-n trup de vânt.
De câte ori rostești părinte,
La cei bătrâni să te gândești,
Cu părul nins și fețe sfinte,
Și ochi de cer, dumnezeiești...
Cătălin Daniel Batky, 20 martie 2012, orele 22:00
