MOMENTE...(ULTIMUL)

Ce aventură...şi câte locuri am văzut datorită
- Cui?
Nimeni.
Credeam că visul persistă şi-l voi putea trăi asemeni unei vieți reale. Am uitat că după lăsarea zorilor, orice vis moare şi la final tot eu rămân. Am încercat totul; de la formule matematice până la eseuri idioate şi poveşti...finalul e acelaşi. Nimic nu trăieşte veşnic.
Te-am vrut să-mi fii călăuză şi far într-o noapte prea întunecată. Aveam nevoie de cineva care să îmi arate cărarea bună..pe celelalte le-am parcurs de prea multe ori.
Ai fost acolo.
Astăzi, vocea ți-e stinsă şi nici nu ştiu dacă mi-e dor de ea sau de tine. De câte ori te-am alungat şi te-am rugat să priveşti de la margine? Aş vrea să îmi mai şopteşti măcar o dată că greşesc..
- Pitic, sunt chiar aici.
Nu, nu eşti. Nu mai eşti. Înainte te slăveam cu font italic şi eram sigur că eşti tu. Acum sunt doar eu şi vocea mea care vrea să te imite dar nu poate. Suntem noi aici..
- Noi?
Nu..nu noi. Noi. Eu şi visul, sau ce-a rămas din el. Câteva cuvinte oarbe se joacă pe foaia pe care nu am nimic de spus. Pentru prima dată...va fi alb.
- Pitic, ce tot spui acolo? Unde mă laşi?
Te-am găsit atunci când nu priveam..un vers idiot, o strofă caldă şi o poveste veche. Mă mai ştii? Unde naiba eşti?
- Tot aici.
Nu.
Nu eşti.
Nu mai eşti.
Tu.
Nu mai plouă ca altă dată, nu mai ştie vântul să cânte ca atunci, furtunile au altă gamă şi eu nu pot să mai cânt.
A venit timpul să plec. Mă dezleg de tine, de tot ce am avut cândva şi merg..
- Nu mă aştepți?
Nu.
- Stai..nu mergi bine.
Nu.
- Opreşte-te!
Nu.
- Te rog.
Nu.
- Ascultă-mă!
Nu.
E ultima cărare, ultimul minut, ultima fărâmă de vis..
Eu şi nimeni.
Eu şi...
Nu.