...
M-ați modelat și m-ați făcut statuie, doar ca să mă uitați într-un loc și să treceți ocazional pe acolo. V-ați făcut o poză, v-am schițat un zâmbet și ați plecat.
Nu vă reproșez, poate că ar trebui, dar cui îi pasă ce scriu eu? Ce simt eu? Ce vreau eu?
Nu..fiecare este ocupat cu propriile probleme și cu propriul iad în care trăiesc.
Eu am fost portarul care v-a scos de acolo, ori de câte ori mi-ați cerut asta. Eu am fost acela care și-a lăsat iadul în urmă doar pentru a vă asculta. Un sfat, o idee, o glumă...de toate v-am dat. Ați zâmbit. Ați râs.
De ce v-am dat vouă totul? De ce am vrut să fiu asemeni unui zeu(hiperbolic vorbind) al binefacerii? Am vrut ca voi să nu cunoașteți iadul meu. Indiferent de câte probleme materiale sau existențiale ați avea, cea mai gravă problemă este aceea care te face să fii mort. Atunci când nu mai știi cine ești și nu îți mai găsești locul..ai murit. Vezi totul printr-o fereastră transparentă. Nimic nu te poate atinge. Nimic nu te schimbă. Vezi morți, drame, lacrimi și regrete...însă rămâi rece. Nu ai pic de sensibilitate și nu știi cum e să simți. Cu alte cuvinte..devii un monstru(chiar și o bestie mai simte câte ceva).
Acea statuie pe care ați modelat-o, a început să miște. Vă pasă? Probabil că nu.
Am încercat să par cât mai obiectiv și să îmi aleg bine cuvintele, dar apoi am realizat că nu îmi pasă.
M-ați vrut tare și puternic, dar nu ați calculat consecințele.
Nu mă cunoașteți. Mă aveți în poze, măcar acolo mai simțeam ceva.
M-ați lăsat singur, într-un iad fără portar.
Dacă o să mă căutați, voi fi acolo. O să vă aud, o să vă răspund.
...
Ah, era să uit. Vă urăsc. Nu mai știu să vă iubesc. Vă urăsc pentru că nu mai pot să simt.
Sunt zeu. Sunt monstru. Sunt invincibil.
Doare.
