miercuri, 19 aprilie 2017

1992-2017

Ştia...ştia că aşa o să sfârșească. A încercat mereu să amâne ziua asta, însă nu ar fi durat la nesfârșit.
La început a fost curiosul, cerşea atenție şi îi plăcea că are cititori, din clasă, din liceu sau de pe site urile pe unde își putea promova "blogul". A încercat să avanseze, a avut parteneriate cu Ove (omule, nu ştiu ce s-a întâmplat cu tine, dar dacă vezi asta...caută-mă, fac cinste cu o bere..sau zece), Paul(tinere..sper că ești bine pe unde ești), Andrei(văd că ai renunțat la "meseria" asta, cred şi sper că ți-ai găsit fericirea) şi alte nume.
După un timp, a fost "omul". A început să își dea cu părerea despre țară, reguli, nereguli, legi, gogomănii politice şi altele. A scris şi despre Dumnezeu, pe atunci credea şi îl respecta (încă era copil). A fost şi critic, amuzant, sarcastic şi răzbunător. A avut fani, cititori fideli şi prieteni.
În ultimă fază a fost "artistul". Nu se mai ocupa cu promovările de prostie şi incultură, doar își posta creațiile. Unele triste, altele despre neam şi patrie, dar majoritatea despre trăirile proprii. A fost, a trăit, a plecat.
Acum, nu mai este, dar va putea fi citit oricând, aici. A plecat, dar şi-a lăsat trăirile şi "arta". Nu mai cere atenție, blogul nu mai este citit, mesajul însă rămâne.
Vă mulțumește în scris vouă, celor care ați fost alături de el în această..realitate paralelă, ați trăit cu el emoții, râsete sau simple păreri de rău. Vă mulțumește şi vă lasă, din păcate, astăzi.
Ar fi fost spațiu de mai mult, dar şi-a terminat trăirile. Nimic nu mai există, nimic nu va mai fi. Aici, îi este viața. Dincolo de linii, rămâne scrisul.

Se stinge astăzi ultima lumină,
Își drege glasul, până azi, vioi,
Închide ochii roşii spre odihnă
Şi pleacă..pleacă dintre voi.

Vă cheamă să ciocniți cu dânsul,
Poet nebun, aprins între cuvinte,
Primit în râsete, rămâne plânsul,
În lacrima ce nu mai minte.

Lăsați-l după chef, să mai petreacă,
La miez de noapte, musafirul vine,
Îi dă şi cheia porții ce-l apleacă
Şi-l duce singur, dincolo de bine.

Să nu îl plângeți, şi-a urmat cărarea,
Un drum ce viața nu i l-a deschis.
De azi trăiește, alăturea cu marea,
Cu valuri, ploi şi oglindiri de vis.

'Adio' e cuvântul care mai rămâne,
Când şi-a băut viața, cu paharul,
A ridicat pământuri din ruine,
Dar l-au lăsat atunci, doar cu amarul.

Adio, vă mai scriu acum o dată,
Mă veți găsi mereu, în orele târzii,
Acolo, cu țigara, în crâşma blestemată,
În amintiri albastre şi fumuri de beții.
(19 aprilie 2017-final)


joi, 2 februarie 2017

MESAJUL MEU(I)

E unul din acele momente când, fără să vrei trebuie să scrii. Nimic nu te poate opri și nici nu ai vrea asta, deoarece nu ai unde să mai ascunzi cuvintele.

...

M-ați modelat și m-ați făcut statuie, doar ca să mă uitați într-un loc și să treceți ocazional pe acolo. V-ați făcut o poză, v-am schițat un zâmbet și ați plecat.
Nu vă reproșez, poate că ar trebui, dar cui îi pasă ce scriu eu? Ce simt eu? Ce vreau eu?
Nu..fiecare este ocupat cu propriile probleme și cu propriul iad în care trăiesc.
Eu am fost portarul care v-a scos de acolo, ori de câte ori mi-ați cerut asta. Eu am fost acela care și-a lăsat iadul în urmă doar pentru a vă asculta. Un sfat, o idee, o glumă...de toate v-am dat. Ați zâmbit. Ați râs.

De ce v-am dat vouă totul? De ce am vrut să fiu asemeni unui zeu(hiperbolic vorbind) al binefacerii? Am vrut ca voi să nu cunoașteți iadul meu. Indiferent de câte probleme materiale sau existențiale ați avea, cea mai gravă problemă este aceea care te face să fii mort. Atunci când nu mai știi cine ești și nu îți mai găsești locul..ai murit. Vezi totul printr-o fereastră transparentă. Nimic nu te poate atinge. Nimic nu te schimbă. Vezi morți, drame, lacrimi și regrete...însă rămâi rece. Nu ai pic de sensibilitate și nu știi cum e să simți. Cu alte cuvinte..devii un monstru(chiar și o bestie mai simte câte ceva).
Acea statuie pe care ați modelat-o, a început să miște. Vă pasă? Probabil că nu.
Am încercat să par cât mai obiectiv și să îmi aleg bine cuvintele, dar apoi am realizat că nu îmi pasă.
M-ați vrut tare și puternic, dar nu ați calculat consecințele.
Nu mă cunoașteți. Mă aveți în poze, măcar acolo mai simțeam ceva.
M-ați lăsat singur, într-un iad fără portar.
Dacă o să mă căutați, voi fi acolo. O să vă aud, o să vă răspund.

...

Ah, era să uit. Vă urăsc. Nu mai știu să vă iubesc. Vă urăsc pentru că nu mai pot să simt.
Sunt zeu. Sunt monstru. Sunt invincibil.
Doare.


joi, 5 ianuarie 2017

MOMENTE...(ULTIMUL)

Ce aventură...şi câte locuri am văzut datorită
- Cui?
Nimeni.
Credeam că visul persistă şi-l voi putea trăi asemeni unei vieți reale. Am uitat că după lăsarea zorilor, orice vis moare şi la final tot eu rămân. Am încercat totul; de la formule matematice până la eseuri idioate şi poveşti...finalul e acelaşi. Nimic nu trăieşte veşnic.
Te-am vrut să-mi fii călăuză şi far într-o noapte prea întunecată. Aveam nevoie de cineva care să îmi arate cărarea bună..pe celelalte le-am parcurs de prea multe ori.
Ai fost acolo.
Astăzi, vocea ți-e stinsă şi nici nu ştiu dacă mi-e dor de ea sau de tine. De câte ori te-am alungat şi te-am rugat să priveşti de la margine? Aş vrea să îmi mai şopteşti măcar o dată că greşesc..
- Pitic, sunt chiar aici.
Nu, nu eşti. Nu mai eşti. Înainte te slăveam cu font italic şi eram sigur că eşti tu. Acum sunt doar eu şi vocea mea care vrea să te imite dar nu poate. Suntem noi aici..
- Noi?
Nu..nu noi. Noi. Eu şi visul, sau ce-a rămas din el. Câteva cuvinte oarbe se joacă pe foaia pe care nu am nimic de spus. Pentru prima dată...va fi alb.
- Pitic, ce tot spui acolo? Unde mă laşi?
Te-am găsit atunci când nu priveam..un vers idiot, o strofă caldă şi o poveste veche. Mă mai ştii? Unde naiba eşti?
- Tot aici.
Nu.
Nu eşti.
Nu mai eşti.
Tu.
Nu mai plouă ca altă dată, nu mai ştie vântul să cânte ca atunci, furtunile au altă gamă şi eu nu pot să mai cânt.
A venit timpul să plec. Mă dezleg de tine, de tot ce am avut cândva şi merg..
- Nu mă aştepți?
Nu.
- Stai..nu mergi bine.
Nu.
- Opreşte-te!
Nu.
- Te rog.
Nu.
- Ascultă-mă!
Nu.
E ultima cărare, ultimul minut, ultima fărâmă de vis..
Eu şi nimeni.
Eu şi...
Nu.

sâmbătă, 29 octombrie 2016

DIN NOU...

...
Azi am început să mă descarc. Sunt atâtea lucruri ce trebuiau spuse şi nu am avut niciodată ocazia să o fac. În cap mi se învârt o multitudine de întrebări care nu mă lasă să mă desprind.
- Cine eşti? Nu ştiu..ştiu doar cine ai fost când m-ai privit în ochi pentru prima dată. Tot ce a urmat..a fost rezultatul acelei încrucişări de priviri prea reală şi prea frumoasă.
- Îți mai pasă? Nici asta nu ştiu..ştiu doar că ți-a păsat în momentul în care te-am căutat şi am vrut să îți fiu aproape..pentru că, în telefon vocea este distorsionată şi nu reflectă frumosul. Am mers unde ai fost..pentru vocea aceea, voiam să o aud, clară şi vie..şi dătătoare de curaj, forță..încredere.
- Mă iubeşti? Dacă ştiu un lucru despre asta, este acela că..ai fost acolo. Mă doare să folosesc timpul trecut, am urât mereu să expun idei la trecut. M-ai iubit, poate, sau a fost o iluzie...provocată de priviri. Aş vrea să cred că iluziile dispar la timp scurt..nu țin în plasă sentimente, trăiri, amintiri.
- Te doare? Nu ştiu...te-am văzut în lacrimi, însă păreau a fi lacrimi de bucurie...lacrimi ce au născut nişte promisiuni pe care eu încă le țin. Nu eşti aici, nu pot spune că vei mai fii. Totuşi țin să îți spun că nu aş vrea să te doară. 
- De ce? Probabil nu voi ştii niciodată asta...nu cunosc motive suficient de bune. 
....
Îmi pare rău că ai pus punct acolo unde se potrivea şi virgula, dar hei...cine sunt eu să schimb sensul unei poveşti? Dacă de mic am fost obişnuit cu faptul că o poveste are mereu un final fericit, realitatea mi-a arătat că prea puține sunt acelea cu final frumos, majoritatea sfârşindu-se cu fum, alcool, tristețe şi întrebări fără răspuns.
Îmi pare rău că nu am reuşit să fiu ceea ce ai fi vrut, pentru că am fost mereu un tip ciudat, diferit, de neînțeles. 
Îmi pare rău că nu ți-am arătat cât de mult te iubesc, nu am ştiut niciodată să o fac. Deşi arta cuvintelor mi-e familiară...când vine vorba de tine nu prea îmi găsesc cuvinte potrivite.
Îmi pare rău că nu mai eşti aici.
Îmi pare rău.
rău.

Am uitat o ultimă întrebare şi răspunsul îl deții doar tu:
- Te vei întoarce? 

miercuri, 16 martie 2016

LEGEA ANTI-FUMAT!!!(MESAJ NEFUMĂTORILOR)

Nu o să mă lungesc(prea mult), ci o să punctez doar punctele esenţiale şi care scot în  evidenţă prostia, respectiv fantezia unor idealişti care efectiv refuză să accepte o realitate veridică şi palpabilă.
...
OK, am citit legea asta de vreo câteva ori şi drept urmare, pot să afirm cu mâna pe brichetă că nu am priceput nimic.
FUMATUL ESTE STRICT INTERZIS ÎN ORICE SPAŢIU PUBLIC(şi privat, pentru că de ce nu) ÎNCHIS şi bla, bla, bla...bla.
O să...defapt nu, nu o să... Hai totuşi să analizăm puţin(deşi nu merită) această idioţenie.
...
Preşedintele nostru "drag şi bun" Claudel Ionatan, a aprobat(în lipsă de activităţi prezidenţiale importante) această mirifică lege de unde o să fie scandalizări, proteste, ieşiri în stradă, iar şi încă o dată din nou.
România noastră "pitorească" are multe bube, multe probleme, şi poate că asta ar fi fost ultima dintre ele. Ce ne facem cu prostituţia, corupţia, violuri, etc? Well, hai să fumăm o ţigară în timp ce ne gândim la nişte rezolvări..oh, nu putem. Nu putem să ne bem cafeaua în localul preferat şi pe care îl frecventăm zilnic, poate, pentru că ne place şi ne simţim bine. Nu putem să bem o bere şi să ne uităm la un meci în acelaşi local, pentru că...pe cine naiba deranjează?
Risc să fiu misogin, dar, cu mâna pe brichetă zic că nu îmi pasă. Am ascultat zilele trecute, defapt, de când e tărăboiul ăsta cu fumatul, mai multe posturi de radio care făceau sondaje, evident, pentru entertainment, că doar nu le ia nimeni în seamă...right?
Okay, am ascultat nişte păreri şi dintre toate, vreau să parafrazez între ghilimele cum s-a exprimat o "stimată doamnă":
"Păi, eu sunt de acord să nu se mai fumeze, pentru că de câte ori merg cu copilul meu de 5 ani la bar, risc să îl îmbolnăvesc atât pe el, cât şi pe mine, pentru că eu nu fumez..."
Şi acum, părerea mea "de specialist": Ă, helău, tanti, lady, babă, cum îi fi. Ce pana mea cauţi cu un copil de 5 ani la un bar??? Eşti normală la capul ăla sau îl ţii degeaba pe umeri? Dacă vrei să bei un suc cu copilaşu tău(viitor politician, probabil) du-te mă fată la o cofetărie, acolo clar nu se fumează şi nu am nicio problemă, e chiar bine. Dar...mă repet: la bar? La un fucking bar? Ce vrei să înveţe copilu ăla? Vrei să aibă "modele de urmat" preluate din bar? Nu, nu cred că vrei să dai de mine la masa alăturată, pentru că îţi fac o imagine din ceea ce ai putea vedea: Eu, o masă plină de sticle(mai degrabă goale decât pline), adâncit în discuţii despre viaţă, în timp ce savurez 2,3,4,19 ţigări. 
Hmm...frumos peisaj, zic. Nu înţeleg de unde tâmpenia asta colosală cu "fumatul pasiv" şi vai-doamne ce mă îmbolnăvesc, pentru că fumez involuntar, trag în piept fum de ţigară din bar. Bine că nu te îmbolnăveşti de la tot felul de e-uri din fel de fel de alimente pe care le cumperi zilnic, săptămânal sau lunar de la hypermarket-uri. Alea nu sunt nocive? Sunt naturale? 
Ştii care e faza? Un pachet de ţigări iese cu 2,5 - 3 ron din fabrică. Pânp ajunge la magazine, se adaugă taxe, tva-uri, impozite şi alte căcaturi pe care eu şi alţi fumători le plătim. Realizezi că din ţigări şi alcool se fac bani? Adică, ţara se alege cu bani frumoşi de pe urma fumătorilor? Şi taman nouă, ni se interzice fumatul în localul preferat. Stai o secundă, cât timp tu, nefumătorule, te bucuri şi ţopăi precum Scaraoschi în talpa iadului, eu o să îţi fac o comparaţie ca să vezi defapt, pentru ce "lege" te bucuri.
Să zicem că mergi la restaurant, îţi comanzi ceva..hai să fie peşte, că nu îl agreez sub nicio formă. Eu vin, am loc doar la masa de lângă tine. Eu îmi comand un piept de pui, sau o ceafă la grătar, ceva, nu contează. Pot eu să te reclam că mănânci peşte? Uite, nu vreau să îmi miroase hainele sau să simt miros de peşte că mă îmbolnăvesc. POT EU SĂ ÎŢI INTERZIC SĂ MĂNÂNCI PEŞTE DOAR PENTRU CĂ EU NU ÎL SUPORT? 
Nu pot. Exact, mi se pare de prost gust să fac asta. Deci, îmi mănânc frumos mâncarea mea, cu toate că mirosul de peşte de la masa ta nu îmi convine şi nu mă bucur, dar tac. Mănânc frumos, încrec să ignor mirosul ăla de peşte care pe mine mă doboară, şi nu îţi spun nimic. Îţi respect preferinţele şi nu comentez.
Dar tu, ce faci? Dacă eu îmi aprind o ţigară şi stau în linişte, te dai de toţi pereţii că te intoxici şi că ce lipsă de respect din partea mea...nu? 
Mi se pare penibil, penibil, jenibil şi de tot râsul.
...
Sper să fie petiţii, manifestări de tot felul, pentru că eu nu accept...să mi se ia democraţia din palme. Nu accept să mă integrez într-o minciună continuă, într-un comunism muşamalizat, pur şi simplu nu accept. Şi de amenzi...nu mai zic.
...
.....
......
Prea multe cuvinte pentru ceva ce nu merită dezbătut, ci aruncat la coşul de gunoi, alături de alte "legi" care nu s-au aprobat(alocaţii mai mari, pensii mai mari, un salariu mai mare...). 
Am bătut câmpii degeaba prin acest articol, nu ştiu câţi dintre voi o să citiţi până la capăt, zic doar atât: ne ducem pe pulă. Ne trebuie un Hitler să ne elimine corupţii din ţară. Nu avem nevoie de legi anti-fumat, anti-băut, anti-respirat, avem nevoie de o curăţenie generală. Avem nevoie de un Iliescu lângă nea Nicu şi de toţi "tovarăşii" acestuia, la loc de cinste...cam 3m ajung.
Dacă te-am ofensat cu ceva, înghite, la fel cum eu înghit căcaturile astea multe zi de zi. Nu-ţi plânge de milă, că oricum nu te ascultă nimeni.




luni, 24 august 2015

REGRETE (II)

...
Înainte:
Or să fie nunți de aur și de-argint,
Mult peste a ta vecie,
Doar iertarea mea , în viață,
Niciodată n-o să vie.
...

O văd, cu ochii plini de stele,
Întinde brațele învinsă,
O, doamnă scumpă!
Mă mai vrei cunoaște?
Nu-s eu căruia i-ai dat pașii,
L-ai învățat să scrie, să grăiască...
Nu ești tu cea dintâi minune a vieții mele?


O văd, cu un picior intrat în groapă,
Îmi strigă numele-n ecou,
O, doamnă scumpă!
Ce vrei a-mi spune astăzi?
Ți-e dor de cel ce ți-a promis vecie,
Ai vrut să-l știi un om atunci...
De ce nu-s eu acela care patu-ți sapă?


O văd, închis-a ochii spre uitare,
În gloată, lacrimile curg,
O, doamnă scumpă!
Câte ai vrut să mă întrebi?
Amar ți-a fost sfârșitul, tânără femeie,
Chiar de nu știi, ți-o spun în grabă,
Îmi blestem zilele, îmi cer iertare, doamnă,
Și dacă ți-aș spune acum, numele tău, mamă,
Nimeni n-ar crede, ... atât de aspru doare!

Și la final:
Or plânge apele amar în stânci,
Mult peste a ta coroană,
Măcar atunci, n-ai să mai plângi,
S-aștepți iertare...mamă.

           
                                                             (Mai, 21, 2015, 11:57 AM, Cătălin D. Batky)


luni, 6 iulie 2015

ATUNCI VEI ŞTII CÂT AM IUBIT...


Când viaţa îţi va scrie multe rânduri,
Pierdut, orbit, rămas fără reper,
Să-mi cauți fața...
Te va privi stingher
Un zâmbet stins în patru scânduri.

La ceas de seară înecat albastru în alcool,
Zdrobit, învins în fumuri de țigări,
Să-mi cauți glasul...
Te va lovi din zări
Un vânt prea aspru și prea gol.

Te vei trezi din cea mai rea iluzie,
Dezorientat, vei încerca în scris,
Să-mi cauți ochii...
Te-or oglindi în vis
Și trist, în vreme prea târzie.

Să nu uiți niciodată ce ți-am zis,
Rănit de trupuri reci, cu răni închise,
Să-mi cauți gândul...
Prin porțile închise
Nu o să vezi nimic...
Atunci vei știi și tu cât am iubit.

                                                              (Cătălin D. Batky, 06 iulie 2015, matinal